Iubire în țara mohorâtă

Mâine, pentru douăzeci şi patru de ore,
voi fi în aceeaşi ţară cu tine.

Cerul va fi nestatornic,
dimineaţa se va înviora, o singură dimineaţă
pentru singuraticul meu pat. Şi noaptea,

când mohorâta ţară va merge la culcare,
un clopot de biserică va măsura
năvala bătăilor inimii mele.

Voi deschide valiza şi viaţa mea se va desfăşura
ca un aşternut. În ţara mohorâtă voi minţi
toată noaptea, întrebându-mă cum de-am ajuns aici:

singura lumină rămasă în lume
e fereastra ta, undeva în ţara

cu ploi mărunte şi trenuri scumpe.
Şi în loc de hărţi, am un bilet de plecare.

Kapka Kassabova

Traducerea Angela F.

Metamorfoză

Ce beatitudine în vânt...

Ce săruturi ale nemărginirii...

Cum s-a schimbat viaţa mea, cât de calmă e-acum,

cât de înşelător de calmă...

Fericită crăiasa-a legendei,

mai multe furtuni decât sunt pe ocean îţi bântuie inima.

Oare porţi în zadar o asemenea inimă-n piept?

Timp, apleacă-ţi urechea la cântecul meu!

Cânt uneori astfel în iad, încât damnaţii răspund

ecoului cerului.

Nu, inimă, tu treci prin foc!

Nu-mi sperie oare destinul divina mea formă?

Micile duhuri ale fericirii oare nu se supun la un semn al propriei mâini?

Viitorul oare nu va veni când îl chem?

Edith Södergran

Țara care nu e...

Mi-e dor de ţara care nu e,

tot ce este am ostenit să doresc.

Luna-mi vorbeşte în rune de-argint

despre ţara ce nu-i.

Ţara unde orice dorinţă se-mplineşte ca prin minune,

ţara unde cad orice piedici,

ţara unde ne răcorim sprâncenele noastre rănite

cu rouă lunară.

Viaţa mi-a fost o fierbinte-amăgire.

Dar un lucru tot am găsit, un singur lucru am câştigat:

drumul spre ţara ce nu e.

În ţara ce nu e.

Iubitul îmi umblă cu-o scânteietoare cunună pe frunte.

Cine-i iubitul meu? Noaptea e neagră,

şi stelele tremură să-mi dea un răspuns.

Cine-i iubitul? Care-i e numele?

Cerurile-şi urcă bolta lor mai sus, tot mai sus,

şi fiul omului e înecat în neguri nesfârşite

şi nu primeşte niciun răspuns.

Doar copilul e o certitudine.

Şi îşi ridică mâinile sale mai sus decât toate cerurile.

De la el îmi vine răspunsul:

sunt singurul pe care-l iubeşti

               şi-l vei iubi totdeauna.

Edith Södergran 

Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stâncă, pe țărm,
și-am venit la tine goala ca o femeie.
Și ca o femeie m-am așezat la masa ta,
am băut vin cu tine și-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că m-asemuiam
unei ființe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ți știam decât mângâierile ce mă țineau prizonieră.
Și tu ai luat surâzând o oglindă și m-ai rugat:
privește-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuți din pulbere
și cădeau în pulbere,
am văzut că frumusețea mi-era bolnavă și nu voia
decât să dispară,
O, strânge-mă tare în brațe, atât de tare încât să
nu-mi mai trebuiască nimic altceva.

Edith Södergran 

Oaspetele

Cele mai frumoase poeme
Le-am scris pentru femeile pe care nu le-am iubit
Şi în viaţă am cunoscut doar femei ca tine.
Pentru tine am început acest cântec
Pentru tine care stai leneşă în patul meu
Şi mă priveşti cu ochi obosiţi.

Tu doar noaptea asta mi-ai ieşit în cale
Singură cu umbra ta în întunericul moale.
Erai ca un copil care şi-a pierdut casa.
Mirosul de sărăcie al părului, paltonul descusut
Mă întristeză hainele tale.

Nu eşti frumoasă, dar în întuneric eşti ca o statuie
De când oare rătăceşti prin oraş?
Bănuiesc că ai un temperament vesel
Fecioară încolţită de câini
Nici umbră n-a rămas din fecioria ta.

Când mă gândesc la mâinile tale...
Ai fi vrut să rămâi, să nu mai pleci niciodată
Dar totul a fost cum a fost, totul s-a sfârşit
Cel mai bine e să-mi fii oaspete, dormi liniştită în întunericul moale
Urmarea nu e nici în mâinile mele, nici în ale tale.

Necati Cumali

Antologie © Mircea Florin Șandru

Poem despre foșnitoarea Absență

Ei bine s-a sfârşit încă un an plin de greşeli
aş putea să mint în fiece clipă
aş putea să-ţi dărui vocalele unei limbi
numai de mine vorbită
ţie foşnitoare Absenţă
de-atâta timp nu ţi-am dăruit trandafiri
în tine stă nebunia de departe i se aud împuşcăturile
în mine asfinţituri îşi împreună braţele
şi plâng cu mâini rotitoare
de parcă aş avea în fiecare deget o inimă
m-am dezrobit de albastru de piatră de iarbă verde
numai de ochii de părul tău lung nimeni nu mă dezvaţă
de dragul tău mi-am pierdut toate măştile
duc în spinare duminici
scuip orizontul precum ereticii ideile sfinte
spre seară intru în mine ca-ntr-o catedrală pustie
strig şi ecoul mă umple de spaimă

Daniel Corbu

Antologie © Mircea Florin Șandru

De profundis

Am căzut, fiindcă m-ai smuls Tu din Tine,
Pentru că m-ai svârlit am căzut...
Aşa strigă toată eternitatea din mine.
Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine,
Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început,
Vina mea s-a iscat în lut.
Eu, a patra-ţi ipostază, ţip din ruine:
Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine?
Nu dragoste, nu milă, nu iertare,
Vreau dumnezeiasca mea stare,
Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut,
Întregeşte-mă şi întregeşte-te, Doamne, iar cu mine.

Vasile Voiculescu

Te duci

Te duci, și cum zâmbești nepăsătoare,

M-abat din cale și mă simt murind...
Pierdut spre tine brațele-mi întind
Ca-n urma unei viziuni fugare,
Dar nu mai pot în ele să te prind.

Te duci, – și ca o umbră rătăcită
Te voi dori în zilele pustii,
Te voi striga în nopțile târzii,–
Și-n veci voi plânge vârsta fericită
Când nu știam ce-nseamnă a iubi!

O, dulce fericire risipită!
De ce-ai venit și pentru ce-a fost scris
Să-mi schimbi tu viața-n iad și-n paradis?
Te duci, și simt pe fiece clipită
Că pierd în tine cel din urmă vis...

Șt. O. Iosif

Dimineața iubirii

Nu pleca
Mai vreau să te privesc!
Vreau să te culeg
Şoaptă de şoaptă,
Lumină de lumină,
Tristeţe de tristeţe,
În ochii mei înălţaţi spre tine!
Nu pleca!
Mi-e sete de buzele tale însingurate,
Cu parfumuri
De liliac alb
Mi-e sete de privirile tale
Ascunzând cerul în fiecare mângâiere
Cu care mă îmbrăţişează...
Rămâi!...

Te iubesc
Cum iubesc dimineţile
Care-mi urcă în vine
Pure şi adevărate
Ca fiecare cântec închis
În trupul meu!

Te iubesc
Cum iubesc florile
Ce-şi înalţă culoarea
Spre ochii unui albastru
Imens şi greu
De strălucire.

Te iubesc cum iubesc cerul
Sprijinit pe frunţile noastre
Ca un cerc uriaş,
De senin,
Ce ne uneşte visurile!

Te aştept ca pe o ploaie de primăvară,
Cu buze însetate şi mâinile întinse în adorare!
Te aştept, smulgând promisiuni clipelor,
Strivind între degete nedumeririle şi îndoielile!
Te aştept cu ochii îmbătaţi de dor,
Cu suflet fremătând
Şi fruntea plecată,
Cu gânduri dospite-n aroma speranţelor!

George Șovu 

Romanță meschină

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Și-a-nnebunit de-ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchiși și pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Și, dacă-a fost cu adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veșnicie
Deprins dintr-un meschin „et caetera“!...

Ion Minulescu

Numele tău

Ți-am scris numele pe fiecare piatră
Care mi-a rănit tălpile goale
Și strigătul lor mi-a urmărit anii!

Ți-am tăiat numele în scoarța fiecărui copac
Ce mi-a umbrit visurile
Și blestemul lor mi-a urmărit dragostea.

Ți-am îngropat numele în adâncurile cerului
Pentru a-l avea mereu deasupra mea:
Suprema judecată –
Și răzbunarea albastrului mi-a urmărit visurile.

Ți-am săpat numele în trupul meu:
Literele au crescut odată cu mine
Și-acum te strigă uriașe!

George Șovu

Rostesc cu teamă numele tău

Rostesc cu teamă numele tău,
Ca nu cumva să.mi ardă buzele,
Ca nu cumva să mă dau de gol,
Ca nu cumva să dau foc numelui tău.
Eu nu-ţi rostesc numele când afară e ger,
Ca nu cumva să răcească,
Ca nu cumva să i se facă frig.
Îţi ascult în inimă numele –
Ca pe taina cea mai sfântă
Ţi-l rostesc cu emoţie:
N-aş vrea ca vântul să-l fure
Şi, deodată, să se aşeze pe el
Vreun fir de praf.
Rostesc cu teamă numele tău,
Ca nu cumva să-l afle cineva.
Şi tu, sufletul meu, draga mea,
Rosteşti numele meu?

Aramais Sahachian

Antologie © Mircea Florin Șandru

Copacii

Copacii, toamna, de durere urlă!
Înfiorător de mari, de goi, de negri,
Par îngeri răzvrătiţi blestemând cerul.

Ai auzit cum urlă, toamna, copacii?

Care bun arhanghel,
asurzitor şi invizibil,
de Dumnezeu trimis,
le-a smuls plăpândele făpturi de pe ramuri?

Copacii urlă, cu braţele-ntinse, vânjoase,
spre Cerul pe care nu pot să-l apuce,
să-l sfarme, să-l dărme...

Copacii, toamna, sunt îngeri revoltaţi...

Eugen Ionescu

Elegie

Vai, tot sunt
pe pământ.

Cerul e-o plasă:
să trec nu mă lasă.

Stau şi mă-ncovoi
departe de voi.

Stau şi plâng
în două mă frâng.

Stau şi gem,
vă chem, vă chem.

O, glasul meu prea mic
la voi cum să-l ridic? 

Eugen Ionescu

Nici nu mă spăl de multele iubiri

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Mi-e greu să fac din dragoste o vină
Sau prost îndemn al bietei mele firi,
Când văd cum arde roua-n trandafiri
Şi cred cu teamă-n Cel ce va să vină.

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Cuprinse-n viaţa mea mult prea puţină,
Când pot clădi cu jertfa lor grădină
De stânjenei, de crini, de calomfiri.

Cei sterpi şi răi n-au starea să-nţeleagă,
Eu, păcătos fiind de la-nceput,
Mi-am dăruit priveliştea întreagă

Şi cel mai sincer, poate, m-am temut
Că dacă-n carne clipa rod nu leagă,
Nici veşnicia-n suflet n-a-ncăput.

George Ţărnea

Antologie © Mircea Florin Șandru

Când iubesc

Când inima mi-e plină de iubire

Ca mine nimeni nu e fericită –

Aud atunci chiar iarba cum palpită,
Oricare şoaptă-a ei mi-e înţeleasă,
Stăpâna lumii parc-aş fi din fire
Când inima mi-e plină de iubire.

Ca lumea toată-atuncea sunt bogată,
De la oceane până la pâraie,
Rămân o fetişcană – vâlvătaie
Mă aprind ca un chibrit fără-a mă stinge –
Cântările cele mai dulci deodată
Că sunt aşa bogată mă arată.

Oricare taină-atunci o pot pătrunde,
Tristeţile mă ocolesc cu toate,
Spre seară ochiu-mi vesel îmbătat e –
Când e aşa iubită fetişcana,
Atunci mă rog cum ştiu eu pentru viaţă,
Căci mă iubesc toţi oamenii de-oriunde.

Iar el când mă priveşte cu iubire
M-aş zbate ca un clopot cu putere,
Aş vrea să scot doar sunete de miere
În zori prin ceru-atâta de albastru...
Zâmbesc şi râd. Şi râd de fericire
Când inima mi-e plină de iubire.

Lumina-mi, nimănui de nu-i e dragă,
Spre suflet mi se lasă o tăcere –
Se-apleacă-atuncea florile-n durere
Şi-n chinuri munţii umeri-şi coboară...
N-am bucuria soarelui întreagă
Când n-am în inimă o fiinţă dragă.

Medeea Kakhidze 

Antologie © Mircea Florin Șandru

Adăpostul cerului

O mireasă a lui Dumnezeu

Atât inima a vrut să-mi ajungă

Acolo unde niciun izvor nu moare,

La câmpurile unde grindina nu loveşte-ntr-o dungă

Şi câţiva crini dau în floare.

Şi am cerut să fiu

Acolo unde furtuna tace,

Şi unde hula verde e mută în pace,

Fără al mării ruliu.

Gerard Manley Hopkins Traducere de Miron Kiropol http://revistaramuri.ro/index.php?id=2606&editie=89&autor=de%20Gerard%20Manley%20Hopkins

Anii de la tine la mine

Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi

îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.

Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:

sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,

               şi ne-ntindem mai iute bucatele:

noaptea e noapte, începe cu zorile,

alături de tine mă culcă.

Paul Celan

Traducerea de Maria Banuş

Gândindu-te în liniște

trupul tău l-aș reface
amintindu-mi
mirosul părului
cântecul gazului metan
dreptunghiul caselor vecine înluminate
delicate fantasme de arbori
azvârlindu-ne palid în geam
săruturile tale
mi-au înflorit un semn pe umăr
de neuitat
vizibil
luminos
cum lasă semn însângerat vioara
pe gâtul unui virtuos.

Grigore Hagiu

Antologie © 2016

Tăceri cu dinți otrăvitori

din trupul tău ademenind ninsori

ce-aduc plecarea și Neînceputul
se nasc tăceri cu dinți otrăvitori
și mă nasc eu de-acum necunoscutul

care a inventat o mare grea
de strigăte-așternute peste tine
când dintr-un ochi cu uitătură rea
țâșnea spre noi un freamăt de jivine

amurg de sâni și coapse fumegând
sub mâna mea cea devenită gheară
înfiptă în cenușa unui gând
că Mâinele se va numi Aseară

pe toate astea ni le-am scris pe frunți
lăsate-n gaj la munți de pietate
spre care-acum nu mai există punți
ci doar recife de celenterate

de unde vine un noian de spori
tăind ciozvârta noastră de mirare
că ne desfacem de atâtea ori
în părți egale de cutremurare

sunt eu prea greu sunt mările prea mici
mă-ntreb când cazi și nu te mai ridici

George Mihalcea

Trupul femeii

Trupul de femeie, ciudăţenie ne-nţeleasă în tine însăţi ascunsă,
există gingăşie mai mare decât cea cu care eu te descânt
în timp ce dormi princiar în umbra propriei tale lumini?

Ca într-un râu subteran în tine cobori
repet numele florilor spre a putea să-ţi laud minunea:
petunie, azalee, robinia hispida.

În timp ce dormi, tu te joci, râu în care-mi cufund
înfriguratele mâini, eternă şi întristată
cu prundişurile tale de sidef şi licheni arzători.

Recunosc totul în tine şi de toate lucrurile tale mă mir:
eşti prăpastia din care vin şi în care mă-ntorc,
şi-o sete sărată mă mistuie în timp ce mori, dulce durere.

Iată cât de mult te caut, precum ecoul îşi caută glasul,
precum glasul îşi caută ecoul ce nu încetează
şi arde în sângele meu, în tâmpla mea, fără lumină.

Iată cum eşti căutată: ca oglinda pustie a apei
tulburată de vârtejul ei care se înfige până acolo
unde totul începe, de unde moartea nu vine.

Iată-te învinsă şi goală, dar cine va trece
pe sub arcul încoronat de lauri amari?
în visul tău, şi eu sunt pentru totdeauna pierdut.

Adâncit cu privirile în nemărginitele spaţii, deschid
parte cu parte a trupului tău care nu se mai deosebeşte
de mine în mine, contopit, desăvârşit contopit.

Aici se află şi cântecul nevăzut care tremură-n ploaie
şi preschimbă toate ciudăţeniile tale într-o cuidăţenie unică
şi cerul blestemat care se prăbuşeşte şi plânge după pleoapele tale.

Zvonimir Zgolob

Antologie © Mircea Florin Șandru

Când noaptea

când noaptea mi se taie de patimă suflarea
tu să priveşti munţii, eu voi privi marea
oricâte stele-ar sparge pe noi întunecarea
tu să privesti munţii, eu voi privi marea
şi dacă ne-o desparte gemând îngrijorarea
tu să priveşti munţii, eu voi privi marea.

Grigore Hagiu 

Antologie © Mircea Florin Șandru

De dragoste

O, mai cu seamă seara te iubesc,
când lucrurile par nedesluşite,
când porţile se-nchid c-un ritm firesc
şi iedera începe să palpite,

Când arborii-s mai tainici şi mai mari
şi când se-aud fântânile mai bine,
îmbucură-mă! Fie să apari,
chiar de vei trece-n oră fără mine.

Arată-mi-te iarăşi respirând
ca apele de lună îmbiate.
Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,
căci mări şi lacrimi sunt, la fel, sărate.

Adu-ţi aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ţi l-am strecurat, subtil,
pe un pătrat lunatic de hârtie.

E seara dulce ca un elixir
şi arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hlamida de emir,
mai străluceşte, vrând să ne împace.

O, mai cu seamă seara te iubesc,
femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.
Citesc şi mă citeşti, şi te citesc,
şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte.

Alexandru Andriţoiu

Copyright © Mircea Florin Șandru 

Sărutul

Cum, sus, în pisc ne-nlănțuie sărutul

ori în prăpăstii oarbe ne scufundă

nu știu de strânge-n cupa lui rotundă

sfârșitul unui cer ori începutul.

Adânci milenii poate ne inundă,

poate-n genuni ni se dizolvă lutul,
se naște-un ev, se-ntunecă trecutul,

sau timpul vast se rupe de secundă...

Ce scări de-argint ne duc spre nalte zone,

în pulbere de sori să ne transforme? 
Tu capeți chipul limpezii madone,

eu, trup de zeu al bolților enorme;

în noi tresar păduri de anemone

și-ntâia oară lumea prinde forme.

Radu Gyr

Copyright © 2016

Miraj de iarnă

Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine, 
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalți și copleșiti de nea
Par crini enormi acoperiți de floare –
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie, 
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.

Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește, 
Și parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.

O, ceas de taină – clipele dispar, 
E numai gândul meu umblând aiurea.
Și neaua cu sclipiri de nenufăr
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi. 

A. E. Baconsky

Copyright © 2016 

Dragoste

De-atâţia ani îţi memorez liniile feţei, în care zilele
Îşi întipăresc fugarele arderi; de-atâţia ani ţin minte
Irepetabila lor scânteiere, zăbrelele uşoare
Ale mişcărilor tale, dincolo de perdelele transparente ale după-amiezelor,
Nu te mai recunosc în afara memoriei
Care mi te dăruie mie, şi tot mai greu îmblânzesc
Curentul timpului care trece prin tine, prin blândul metal
Al sângelui tău; dacă tu te preschimbi, eu însumi sunt altfel,
Şi-odată cu noi lumea aceasta alcătuită împrejurul unei clipe
Ca fructul împrejurul sâmburelui, plăsmuit din carnea ireală
Care are gustul fulgerului, gustul ţărânii, gustul anilor,
Gustul tuturor celor topite în flacăra pielii tale.
De-atâţia ani ştiu că vom pieri împreună;
Tu arsă de steaua amintirii mele, în afară de care
Exişti tot mai puţin, eu împrăştiat în tine, divin,
În toate după-amiezile, în toate odăile, în toate zilele,
În tot ceea ce te cuprinde încet, ca nisipul
Albia râului; şi clipa aceea ne aparţine,
Durează mai mult decât moartea altora.

Ivan V Lalič

Antologie © Mircea Florin Sandru

Clipa

Aplecat deasupra izvorului albastru-verzui –
în ochiul izvorului, în albăstrimi-verzui –
văd ochiul tău oglindit în albastru-verzui
şi văd mici bule ce urcă neliniştite
în ochiul tău şi în ochiul izvorului,
văd un nor al verii lunecând
peste catifeaua apei şi peste
catifeaua ochilor tăi, văd un mândru iris
înflorind în irisul tău, o libelulă albastră-verzuie
clipind în lumina irisului şi-n lumina ochilor tăi –

ea zboară cu zumzet uşor
se depărtează de noi, depărtează,
într-un niciunde
se ridică pe veci.

P. Mustapää

Antologie © Mircea Florin Șandru

Vis vegetal

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze ți le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul de pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.

Magda Isanos

Antologie © 

Tu vei fi

Ai plecat lăsându-mi o lacrimă

mai lungă decât toţi anii

pe care i-am trăit împreună

căldura mâinilor tale

mi-ar fi fost de ajuns

să topesc nămeţii

celor mai năprasnice ierni

când voi muri

tu vei fi atât de departe

încât nu vei afla

vei continua să-mi trimiţi

scrisori

la care desigur

nu vei primi răspuns

niciodată

mă vei blestema

şi vei continua să trăieşti

mai departe

Rodian Drăgoi

Antologie ©

Cântec despre mine

Dar aidoma lui sunt de aprig, ca și el sunt de intraductibil,

Chiuitul barbar mi-l arunc, să răsune peste acoperișurile lumii.

Ultimul sclipăt al zilei mai zăbovește pentru mine,

îmi proiectează chipul adevărat pe întinsa pustie cuprinsă de umbre,

Mă ademenește spre ceața asfințitului.

Mă depărtez ca aerul, îmi scutur părul alb către astrul ce scapătă,

îmi las carnea în vârtej să mi-o soarbă dantela spumoaselor creste.

Mă las moștenire țărânei ca să cresc din iarba pe care-o iubesc,

De vreți să mă găsiți de-acum încolo, căutați-mă sub tălpile ghetelor

voastre.

Cu greu veți afla cine sunt și ce-nsemn,

Dar eu totuși voi fi pentru voi sănătate,

Și sângele vostru-l voi face mai pur și mai tare.

La-ntâia încercare de n-ați izbutit să m-ajungeți, nu pierdeți nădejdea

Dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă într-altul,

Eu undeva m-am oprit și v-aștept.

Walt Whitman

Traducerea Mihnea Gheorghiu

Inscripție

Te uiţi la mâinile mele
sunt slabe – zici – precum florile

te uiţi la gura mea
prea mică pentru a spune: lume

– mai bine să ne legănăm pe tulpina clipei
să bem vânt
şi să ne uităm cum ne spun ochii
mirosul ofilirii e cel mai minunat
iar forma ruinelor linişteşte

în mine există o flacără care gândeşte
şi vânt pentru incendii şi pânze

nerăbdătoare-mi sunt mâinile
pot modela din aer
capul prietenului

repet un vers pe care aş vrea
să-l traduc în sanscrită
pe piramidă

când vor seca izvoarele stelelor
noi vom lumina prin noapte

vom mişca atmosfera
când va împietri vântul.

Zbigniew Herbert

Traducerea Valeriu Butulescu

Ochii bărbatului

Numai de la femei află bărbatul cum sunt proprii săi ochi
şi nu de la acele femei
ce se privesc în oglinzi când se-ntunecă,
şi mai cu seamă nu în clipa aceea
(în sobă focul s-a stins şi ceasul îşi opreşte bătaia)
când arborii se împreună cu vântul.

Ţi-a spus-o cândva o ţigancă
şezând lângă o ceaşcă de cafea răcită,
în timp ce se auzea batoza pe câmp –
şi-ai înţeles atunci
că neruşinare, sfială
sunt vorbe indirecte...

A doua oară a fost în timpul unei încăierări la Gahatagat,
Nu mai ştii nici măcar dacă era măritată cu altul,
dar despre ochii aceştia ai tăi ţi-a tot spus... era
ca şi când ambii am fi trăit ireversibil,
ca şi când ambii ne-a fi pierdut copilăria.
Cu sentimentul asasinului din gelozie,
ci înţeles ce-nseamnă
sărutul pe care doar îl împrumuţi,
sărutul pe care nu-l dai.

Vladimir Holan

Antologie © Mircea Florin Șandru

Idilă

Glasul şi pasul îţi cad uşor şi blând ca roua pe ziua de muncă.

Unde sunt azi, e-n aer primavară; la căldura ta vie mă-ncălzesc eu însămi.

Tu-mi înfloreşti în gânduri, în sânge, şi-aş vrea să ştiu

dacă nu cumva măinile mele fericite se deschid în grei trandafiri.

Acum ne-nconjoară spaţiul zilnic ca o negură lină şi moale.

Ţi-e teamă să-i fii prizonier, să nu te afunzi în culoarea cenuşii.

O, nu-ţi fie teamă: în miezul zilnicei zile,

în inima oricărei vieţi,

arde cu flăcări tăcute o tainică şi-adâncă sărbătoare.

Karin Boye

Traducerea Veronica Porumbacu

În sfârșit

Căprioare uşoare îmi aleargă prin vine.
Te caută-n codru
pe tine.

Şi-n umbra trupului tău se apleacă uşor:
în sfârşit au ajuns
la izvor.

Veronica Porumbacu

Dimineaţă bălaie

Dimineaţă bălaie, lipeşte-ţi pletele tale moi

de-obrajii mei, şi respiră neatinsă,-n tăcere.

Departe, tot mai departe, îşi deschide pământul uriaşa sa cupă,

renăscută din noapte.

Cu limpezi aripi coboară

miracolul, ca o enormă gânganie,

uşor atingând peceţile ce se deşteaptă

fără vreo presimţire.

Karin Boye

Traducerea Veronica Porumbacu

Poem de dragoste

Piatră neagră-n inima cireşii,
Piatră negră-n inima bărbatului:
Aşa pluteşti nevăzută prin văzduh,
Cu roza vântului în păr,
Pluteşti peste zahărul acestor zile, peste lumină,
Peste arşiţa ce subsuorile usucă
Şi face somnul neliniştit.

Suflarea ta stă verde încă în braţele ulmilor.
Vocea ta stă tăcută între două silabe.
Se topeşte între două vocale obscure,
Litere ale tăcerii.
Piele brună a braţului:
Desfăşurată de murmurul verii.
Va trebui să o las.

Tu eşti dincolo de timpul ce se scurge în vene:
Piatră neagră în inima cireşii,
Piatră neagră în inima bărbatului,
În inima mea.
Tu eşti dincolo de uleiul rachiului îndulcit
De pe masa mea,
Pe care-l aprind.
Îmi luminează-naintea neliniştii nopţii,
Ce are mireasma unei femei, ce-a fost plăsmuită femeie.

Tu eşti dincolo de pasul ce desparte viaţă de viaţă.
Unde eşti tu?....

Karl Krolow 

Antologie © Mircea Florin Şandru

Celei aşteptate

Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n-ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe – şi poate n-ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină,
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăieşti,
Tu, care azi nu eşti –
Şi poate niciodată aievea n-ai să fii...

Dar eu visez – şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez – şi visul din nou mai mult s-aprinde,
– Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n-ai să fii
Ori eşti, – dar prea departe, şi pururi n-ai să vii.

Mihail Săulescu

Antologie © Mircea Florin Sandru

Iartă-mă că te caut

Iartă-mă că te caut atât de stângaci
în cugetul tău.
Iartă-mi durerea ce ţi-o trezesc.
Vreau să ridic la lumină
ce e-n tine mai bun,
ceea ce nu văzusem, să văd,
ca un scafandru-n adâncuri,
să iau
ce-i mai de preţ în tine,
şi să duc în lumină, cum duce copacul
cea din urmă lumină
cu care soarele l-a mângâiat.
Atunci tu
vei veni în tărie să cauţi
bunul de preţ;
ca să-l ajungi,
deasupra ta însăţi ai să te-nalţi,
aşa cum te vreau,
de-abia atingând pământul, în trecerea ta,
cu vârful înrourat al picioarelor tale,
cu trupul tot încordat, într-un elan,
din tine, spre tine însuţi.
Pentru ca dragostei mele să-i răspundă atunci
făptura cea nouă ce vei fi tu.

Pedro Salinas

Antologie © Mircea Florin Sandru

Oră imensă

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...

Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi.

E liniştea de aur. E seara de cristale.

Candori rătăcitoare trec legănând copacii.

Şi dincolo de toate prin vis pârâul clar

printre mărgăritare spre infinit aleargă...

Singurătate! Totul e limpede şi stins...

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...

Iubirea e departe... Nepăsătoare, calmă,

inima-i liberă. Nici veselă, nici tristă.

Culori, parfumuri, brize şi cântece o fură...

Parcă-ar pluti pe lacul unor simţiri imune...

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...

Parcă-ai putea cu mâna s-atingi eternitatea.

Juan Ramón Jimenez

Cât de melodioasă...

Cât de melodioasă-i acestă delicată urzeală !
Trupul tău cu sufletul meu, dragoste,
şi trupul meu cu sufletul tău !

Juan Ramón Jimenez

Poem despre frumusețe

sub soarele tâmp ca un viezure de pază la vizuină,

miros de muștar, miezul lumii. A fost frig și am auzit ciori

croncănind despre viață și am văzut oameni preocupați vorbind despre pești

în drum spre casă. Și tu azi împlinești 39. M-am simțit bolnav și neputincios

și vântul acela fățarnic îmi răscolea boala pe dinăuntru obligându-mă să tușesc și să scuip.

Cum se mai răsucea în mine.

Ne-am uitat împreună la valuri, am trăit împreună

în mari nefericiri și câteva bucurii în ritmul ciudat al sângelui tău.

Sub soarele tâmp, călduț, al zilei de azi m-am gândit la frumusețea ta,

la cuta aceea pe care o porți sub cearcăne,

sub stratul de piele la dragostea și lumina (vai, ce de cuvinte fără de rost) care te fac altceva.

M-am uitat la picioare, mi-am văzut nesiguranța și asfaltul sfărâmicios și am simțit altceva.

M-am plimbat pe străzi liniștite și am întâlnit pisici scheletice, m-am dus apoi în centrul orașului

și aceleași pisici se cățărau pe clădiri. Tu faci azi 39, ziua e scurtă și noaptea se adună cicatrici

în oraș, iar eu știu doar atât: frumusețea ta este la fel de reală ca asfaltul, ca boala, ca soarele

acesta cu miros de muștar, frumusețea ta croncăne despre viață și îmi vorbește despre pești.

Mă plimb, deci, prin orașul acesta și laud frumusețea ta, dragostea mea, laud și cânt,

până spre dimineață un soare oranj cu păsări tâmpe, cu oameni gri și asfalt pe care călcăm

până ce moartea ne va despărți. Iar frumusețea ta e ceața și aerul și norul prin care toate

vor supraviețui. Frumusețea ta este că fără tine și nici după tine

nu se poate trăi.

Cosmin Perța