Era singură și de nimeni nu depindea
decît de ciorchinii de liliac – în sezonul
acela și încă adevărați, liliachii, nu roz –
pe care îi așezam cu grijă pe trupul ei
dezgolit și frumos rumenit de soare...
Priveam cu lăcomie printre efloresențe
fiecare petec de piele rămas la lumină
cu o claritate pe care nu am mai avut-o
și vedeam totul și am înțeles o vorbă
din tinerețe – totul nu este încă totul!
E-atât de greu să spui: E prea târziu!...
Parcă te surpi în tine fără milă
şi-ncet, încet devii acel pustiu
de care toată viaţa ţi-a fost silă.
E-atât de greu să spui: Atât a fost!...
Să simţi că eşti deodată dat deoparte,
că viaţa ta nu îşi mai află rost,
că următorul pas înseamnă moarte.
E-atât de greu să spui: Am să rezist!...
Când toate sunt întruna împotrivă
şi te îmbarci forţat pe cel mai trist
vapor, care e veşnic în derivă.
E-atât de greu să spui: E-atât de greu!...
Când vezi în destrămările nedrepte,
că între tine şi-ntre Dumnezeu
destinul tău au fost câteva trepte !...
Toamna ce întinde văl de brumă-naltă
Mi-a ucis azi noapte nuferii pe baltă.
Fără bun rămas, frunzele rotunde
Sărutând luceferi au pierit în unde.
Legănată barca, ce mi-a dus iubirea,
Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea
Şi pe vâsla veche ce găsea limanul
Mai pluteşte numai sufletul sărmanul.
Muţi, cocori pe apă scuturând aripa,
Gata de plecare îşi aşteaptă clipa
Ca să se înalţe părăsind pământul,
Către alte lumi înfrăţiţi cu vântul.
Numai eu jelesc şi cu frunza udă,
Prinşi în vântul toamnei, cine să ne-audă?
Dragostea mi-e dusă – altul să o poarte,
Uite moare frunza – peste altă moarte…
Drepturi de autor rezervate
Mă privesc uneori în oglindă
pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atâta vreme
încât nu mai pot trăi fără ea.
Conştiinţa de sine este în cele din urmă
o stare extrem de confortabilă – un somn greu.
Ea nu poate semăna decât cu amintirile
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai demult într-o artă poetică
sau morţii,
ce a spart oglinda
pe care de atâta vreme scriu acest poem
încât el nu mai poate trăi fără mine...
Cu ochii îngroziţi
privesc degradarea
- carne albă a peştelui şi a pâinii apără-mă!
Mă mişc printre tăceri şi morminte.
Aici – felul în care am împietrit şi eu
într-un noiembrie greu, prietene.
Alături – o masă de carne putredă.
Să-ţi imaginezi despărţirea de patrie
când singură dimineaţa stai în faţa paginii.
Auzi scrâşnetul
şi maşinăria începe să meargă: poeme
despre ceea ce aş fi putut deveni
dacă bâlciul de dincolo de fereastră
ar fi avut ritmul inimii mele.
Poeme despre partizanii din munţii sufletului.
Poeme de dragoste ca şopârlele cu coada tăiată.
Poeme despre gunoaie.
Poeme cu ochi umezi de câine.
Poeme despre prietenii dispăruţi sau pierduţi.
Poeme despre acizii sulfurici din minte,
vomitatul harnic şi sila, frumuseţea pierdută,
sărăcia, orbirea şi frica.
Şi cum mai huruie maşinăria asta, mamă,
cum mai huruie...
Să-ţi imaginezi despărţirea de patrie
(10 febr. 1956 – 31 mart. 2003)
Pe blogul lui Vitalie Vovc am văzut un poem care mi-a plăcut atît de mult că imediat am și vrut să-l haiducesc. Cum n-am reușit, l-am cerut autorului – și iată-l… (Liviu Antonesei)
mi-au luat cuvintele
şi au împletit din ele biciuri
cu care sunt lovit cu cruzime
de fiecare dată când
flutur din coamă
imitând trecerea vântului
printre firele pline de bătături
dar vântul nu mai vine
împietrit în urmă de ciubotă
stacojie
vântul aşteaptă să-i sar în cale
şi să-l ridic în coarne de cerb
arhetipic
de printre ţinte de bocanci
şi să-l arunc în slăvi
şi să ne luăm la-ntrecere: eu şi vântul!
dar de fiecare dată când
îmi iau a-vânt
mă arde cineva cu biciul
limbii mele
şi mă frige
şi urlu de durere
şi mă întorc fioros
ca taurul din Andaluzia
spre matadorul
care-i fâlfâie o cârpă roşie
ademenindu-l spre pierzanie
ah, de-aş putea să-mi iau
cuvintele înapoi
în loc de biciuri
să fac din ele fraze înaripate
să leg din litere silabe
şi din silabe – salbe de mărgăritar
să le înşir cicori-cicori
pe luncă
printre micşunele şi bujori!...
dar atunci când mi-au luat cuvintele
au împletit din ele-un bici
pe care îl aud din nou
şuerând la ureche
Vitalie Vonc
ni se cere mereu
să înţelegem punctele altora de vedere
fără să conteze cât sunt de
demodate
de prosteşti sau de
pline de ură.
unora li se cere
să-şi vizualizeze
cu înţelegere
toate greşelile
viaţa lor irosită,
mai ales dacă-s
în vârstă.
dar vârsta este suma
tuturor întâmplărilor noastre.
ei au îmbătrânit
cum nu trebuie
pentru că au
trăit cică fără un scop
ei au refuzat
să vadă.
nu-i vina lor?
a cui e vina?
a mea?
traducerea Petru Dimofte
Ninge:
ani de furieore care plutesc in jos -
viscolul
își menține greutatea
adânc și mai profund timp de trei zile
sau șaizeci de ani, nu? Atunci
soarele! o aglomerație de
galben și albastru, fulgi –
Pădurile copaci scoteau în evidență
aleile lungi
peste o singurătate sălbatică.
Omul se întoarce și acolo -
traseul său solitar se întindea
asupra lumii.
Lasă șarpele să aștepte-n
culcușul lui de buruieni,
și scrierea
să fie a cuvintelor, lentă și rapidă, ascuțită
pentru a lovi, tăcută ăentru a aștepta,
neadormită;
... prin metafore să reconcilieze
oamenii și pietrele.
Concepe. (Nu idei,
ci lucruri). Inventează!
Ochii șoricelului sunt florile mele,
flori care desfac stâncile.
Traducerea Petru Dimofte
Dacă
aş putea număra liniştea
atunci aş putea dormi,
aş putea dormi.
Dar ea este
totuna. N-are nici cap măcar
să-l smulgi. Toarce.
Dacă
i-aş putea opri torsul,
lucios ca suprafaţa oglinzii,
mintea mea
ar putea da brânci degetelor
şi-ar putea împrăştia
neteda
singurătate a nopţii
până când somnul ar ţârâi ca ploaia
peste mine.
Avem
o anatomie microsopic
chitului
acest lucru
dă
omului de
asigurare a lui
William Carlos Williams
Avem
o hartă a universului
pentru microbi,
avem
o hartă a unui microb
pentru univers.
avem
un Mare Maestru al șahului
format din circuite electronice.
Dar, mai presus de toate,
avem
abilitatea de
a sorta mazărea, de
a cădea apă în mâini, de
a căuta
șurubul potrivit
sub canapea
ore în șir.
Acest lucru
ne dă
aripi.
Pasărea ajunsese până la capătul cântecului
și copacul se dizolva sub ghearele sale.
Și pe cer norii se răsuceau
și întunericul curgea prin toate crăpăturile
în vasul care se scufunda peisajul.
Numai în firele telegrafice
un mesaj încă
trosnit:
Vino acasa.
aveți.
un fiu-.
Ei sapă substanța omului
ca luna roua.
O frânghie crește erectă
din coroana capului.
O lebădă neagră izvorăște
dintr-o pietricică.
Și o turmă de îngeri pe cer
ia o cursă de seară
pe tigaie.
Visez, așa că visez.
Visez
că de trei ori trei este nouă,
că
se aplică regula mâinii drepte ;
iar când circul va părăsi
pământul călcat, va reveni
din nou cu iarbă.
Da, iarbă.
Iarbă neechivocă.
Doar iarbă.
Peștii
știu întotdeauna cu exactitate unde să se miște și când și, de
asemenea,
păsările au un timp
și o orientare precise încorporate .
Omenirea, însă,
lipsită de astfel de instincte recurge la
cercetarea științifică . Natura sa este ilustrată de următoarea
apariție
Un anumit soldat
trebuia să tragă un tun la ora șase în fiecare seară.
Fiind soldat, a făcut-o. Când a fost
investigată acuratețea sa , el a explicat:
Mă duc
pe cronometrul absolut precis din fereastra
ceasornicarului din oraș. În fiecare zi, la șaptesprezece și
patruzeci și cinci, îmi puneam ceasul lângă el și
urcă pe dealul unde stă tunul meu gata.
La șaptesprezece cincizeci și nouă tocmai mă îndrept spre tun
și la optsprezece ore ascuțite trag.
Și era clar
că această metodă de tragere era absolut exactă.
Nu a mai rămas decât să verificăm acel cronometru. Deci,
ceasornicarul din oraș a fost întrebat cu privire
la acuratețea instrumentului său.
Oh, a spus ceasornicarul,
acesta este unul dintre cele mai precise instrumente de până acum. Imaginați-vă,
de mulți ani, un tun a fost tras la ora șase.
Și în fiecare zi mă uit la acest cronometru
și arată întotdeauna exact șase.
Cronometre bifează și braț de tun.
Luați un ciocan de bucătărie
și un cuțit
și loviți
locul potrivit, astfel încât să nu se smucească, pentru că
smucitul înseamnă doar complicații și reduce profitul.
Și privitorii își îngustează deja ochii, admiră deja
dexteritatea, își întind
deja mâinile. Și hârtia este gata
pentru a o înfășura. Și fumul se ridică din coșurile de fum.
Și colegii de Crăciun de la ferestre, se târăsc de-a lungul
solului
și se stropesc în butoaie.
Aceasta este legea fericirii.
Mă întreb doar dacă crapul este creatura potrivită.
O creatură mult mai bună ar fi cu siguranță una
care – întinsă – ținută fixă – fixată
în jos – și-
ar întoarce ochiul albastru
pe ciocan, cuțitul, poșeta, hârtia,
privitorii și coșurile
și Crăciunul,
Și
spun repede ceva. De exemplu,
acestea sunt zilele mele cele mai fericite; acestea sunt zilele mele de
aur.
Sau
Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine,
Sau
totuși se mișcă.
Sau măcar
Aleluia!
Pentru a crede că aș fi putut fi mort, și-
a spus rușinat, de parcă ar fi fost
un blestem al inimii, ridicând un pachet de oase
la înălțimea unui om. De parcă ar fi fost
interzis brusc să atingi chiar și
cuvintele care căzuseră la pământ.
În plus, se temea să-
și găsească trupul într-o presă
metalică. Penibil
până la capilare.
tramvaiul stătea blocat deasupra lui
ca o proă de spărgător de gheață și tot ce mai rămăsese din mașină
era un covrig grotesc cu o bucată mușcată
de protezele unui înger dement.
Ceva întunecat picura pe șine
și un vânt izbitor de palid răsfoia
o carte încă caldă.
Oamenii formau un cerc și cu
simpatie surdo-mută așteptau catharsis-ul piesei,
ca niște viermi care ies din
sub aripile unui pui decapitat.
Din depărtare s-a apropiat geamătul sirenelor
congelându-se în aerul condiționat jignit din acea zi
și acel minut. Picăturile de rouă cădeau
pe ceafă ca niște resturi de
demnitate atmosferică. Penibil până la capilare.
Nu, mulțumesc, a spus el, voi aștepta;
căci un film mut începuse să ruleze
fără subtitrări, fără culoare și fără răspunsuri.
Și ce zici de monopolurile magnetice
care scapă la câteva secunde după Big Bang,
protoni care încalcă ireversibilitatea fluxului de timp?
Ce zici de norii moleculari gigantici de
sub umerii galaxiei, concepând
embrionii stelelor?
Ce zici de singurătatea primelor gene care
acumulează aminoacizi în bazine primare puțin adânci,
în detrimentul cămătarilor entropici?
Cum rămâne cu steaua de mare deshidratată,
cum ar fi unghii proto-vulturi săpate în albia
unei mări care dispare?
Dar migrațiile mortale ale păsărilor care
observă înclinația soarelui
și vuietul hormonilor sexuali?
Ce zici de
orang-utanul în colivie pe jumătate nebun, care vărsă pentru
că nu are altceva de făcut?
Dar șoarecii care de o mie de ani
au învățat să cânte și broaștele care se echilibrează
pe un picior ca coapsa
unei regine a frumuseții din Mesopotamia?
Ce zici de poezie, o întreprindere
atât de dezordonată încât îi răsucește pe conducători
și mărește strabismul inspectorilor școlari?
Și ce zici de fetița
din secția de leucemie care, la toaletă, a
încercat să arate ce fel de mustață are medicul amabil,
dar pe măsură ce bețele ei slabe de mâini se lasă
pe marginea bolului, ea cade și a
încercat așa iar si iar?
Și ce zici de intelectualul cu genunchi slabi,
profesorul care a înțeles universul aproximativ,
dar a uitat regulile de circulație?
Nu, mulțumesc, a spus el unor uniforme,
nu am nevoie de nimic. Hârtiile mele sunt în buzunar,
dar nu pot ajunge acolo. Și a încercat
să zâmbească puțin la această jenă a creației complicate.
Este vina mea, a spus el,
mulțumesc.
Și apoi a murit.
Ţin minte bine, a fost o vreme grea pentru mine atunci. Trebuia să tai cîteva stive uriaşe de oameni cu un fierăstrău ruginit pe care mi-l dăruise nu ştiu cine anume, un om totuşi. Nu aveam timp pentru odihnă, iarna bătea la uşă şi ceilalţi nu aveau lemne. E drept, mi se dăduse şi un ajutor în noua mea muncă, o balerină.
De Acolo cobora ca o reptilă moale, în Întuneric, tîrîndu-şi capul cu o sfoară albă prin ţărînă. Capul lui era greu şi într-o seară a obosit. A vrut să se odihnească dar capul l-a privit mirat. Se tînguia mereu. Dar acolo murea El, cel din Întuneric, scăldat în sînge. Din El se înălţau spre cer aburi reci şi aripi mari de lilieci treceau peste umerii lui fără cap. Altădată a rămas singur şi a strigat: o, moarte, o, bucurie curată şi fără sfîrşit! Aşteaptă, nu muri, i-a strigat El! Doresc să-ţi vorbesc! Uite, tu vezi luna, stelele, soarele, şi spui că toate acestea sînt ceea ce crezi tu. Aşa spui şi nu-i adevărat. Sînt doar nişte simple becuri electrice, întreg Universul este străbătut de o reţea deasă de cabluri. Te întrebi poate cum de nu se sparg niciodată becurile? Se sparg, cum nu, însă pun eu altele cînd tu dormi! Te mai întreb acum: dacă într-o zi nu voi mai schimba becurile? Ce vei face? Cum vei trăi singur în întuneric şi frig? Chiar şi mort vei simţi cît eşti de singur! – Cu asta ai terminat, pot să mor de-acum, nu? – Nu, nu poţi să mori încă, mai aşteaptă! Cum poţi să fii atît de naiv? Acesta este un adevărat miracol, petreci cu ce-i al tău fără să pierzi nimic din tine, nu-ţi dai seama? În craniul său plin cu clopote albe şi negre un om striga furios încă din zori, smulgîndu-şi din ochi şuviţele groase de lumină: – A, lasă, nu-i nimic, mă mai culc eu şi-n seara asta, mă mai scol şu şi-n zori, dar lasă, nu-i nimic!
Cum ştii, când noaptea-şi numără lacrimile
încerc să estimez într-o măsură oarecare –
marcându-mi durerea-n kilometri şi-n mile –
distanţa dintre noi, mereu mai mare.
Şi toate cifrele se transformă-n cuvinte:
confuzie, pornind de la A, ca la carte,
şi speranţă, care începe la B, mişcându-se-înainte
spre un terminus (tu) aflat departe.
Doi călători purtând câte-o lumină, o micuţă stea,
mişcându-se-n tăcere prin întunericul care şi-i asumă.
Distanţa se multiplică încontinuu, toată noaptea.
Ei speră să se întâlnească într-o sumă.
traducere de Petru Dimofte
