Izvorul

Izvorului asemeni sunt și eu
Cutremurat sub stelele de vară
Cu cât e cerul mai fără de vânt
Cu-atât lăuntrurile mele se-nfioară

Nu dinafară-i zvon ce mă frământă
Nici din adâncuri nici de sus
O umbră s-a desprins din slavă
Icoana ei în mine a apus

Din ce în ce sunt cercuri mai adânci
Și mai departe horele pe ape
S-a deșteptat în mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde și încape.

Ioan Alexandru

Singur, singur

Pornim. Nu este nici drum nici întoarcere
nimic în afară de noi acolo unde tu sau eu
ne vom agăța de piatra limpede
a unui chiot.
Furtuni trec pe lângă noi
în rochii largi
ele știu să danseze, știu să iubească.

Râuri asasinate așteaptă
râuri cu gaura adâncă
a lunei în gât
ne privesc ne cheamă

Apropie-te salută
sub pământuri alte planete
și sângele istovit
căzut cu fruntea pe braț.

Dar deodată sunt singur. Nu-i nimeni
să-mi scoată vorba din gură ca un căluș
În jur stăruiesc oameni noi abur foarte frumos
Singurătatea în auz ca o pasăre.

Întind mâinile și totul dispare.
Au fost vedenii?

Pornim pornim cu durerea noastră mărită ca-n fața unei lupe

și iarăși nu era nimeni
nici corăbieri
nici vânturi
nici anotimpul ca un tunel plin încă
de fumul vacanțelor din 1933.

Virgil Carianopol

Sunt spiritul adâncurilor

Eu sunt spiritul adâncurilor,
trăiesc în altă lume decât voi,
în lumea alcoolurilor tari,
acolo unde numai frunzele
amăgitoarei neputinţi sunt veştede.

din când în când
mă urc în lumea voastră
în nopţi grozav de liniştite şi senine,
şi-atunci
aprind mari focuri
şi
zămislesc comori
umilindu-vă
pe cei ce mă-nţelegeţi.

apoi cobor prin hrube trudnice
în apa luminoasă, minunată.

sunt spiritul adâncurilor,
trăiesc în altă lume decât voi.

Nicolae Labiș

* * *

E fără vină lacrima iubirii –
În ochii tăi îmi pare vinovată!
Mă umilesc cu floarea trandafirii,
Dar cred în ei, în tine niciodată!

În jurul tău țărâna-i preacurată,
Văzduhul soarbe patima privirii,
Dar mă-ndoiesc că ești ingenuncheată
La rădăcina crucii cu martirii!

Cum stau acum cu ciutura fântânii
Și o scufund în noaptea care vine,
Mă umilesc cu floarea chiar și crinii,

Deși mi-au întărit credința-n tine!
Ingenuncheri și lacrimi cristaline
Nu-s îndeajuns la vămile luminii!

Teodor Laurean

Mâini îndestulătoare

lângă tine
e cum ai picta punctul
din interior,
e cum m-aș scoate dar aș
și rămâne
să te iubesc întreg,
întreagă,
punctul meu din al tău
are mâini îndestulătoare
ca să rostogolească seara

Alexandru Petria

Vechea capcană

Dăinuie amintirea unei poveşti

păstrate din iarna trecută

aşa cum alţii au păstrat iubirea

sau o anumită cenuşă sacră

dăinuie amintirea unei poveşti

şi amintirea unei viziuni

de o coincidenţă memorabilă

a cuiva care caută sau este căutat

a cuiva căutat sau care a căutat.

Vechea capcană a dragostei

cu răutăţile-i oportune

uriaşii copaci fără frunze

vinul călduţ şi candoarea.

Coincidenţele dragostei

cu absurdele-i vechi capcane

pe care nimeni nu le mai crede şi totuşi

nimeni nu încetează să le creadă.

Omar Lara

Traducerea Lavinia Similaru

Privesc această seară pe care am pierdut-o

Privesc această seară pe care am pierdut-o,
această seară pură şi strălucitoare,
în care nu mai pot locui.
Dar dintr-odată, pe neştiute,
m-a ajuns respiraţia ei delirantă.
Şi m-am văzut alergând peste câmpia
plină de margarete din Imperial
pe sub plopi şi eucalipţi.
Privesc aceasă seară pe care am pierdut-o,
când furam fructe din grădinile vecinilor,
aruncam cu pietre în cer
sau ne culcam în grâul înfrăţit.

Şi era o seară ca aceasta.

Omar Lara 

Antologie © Mircea Florin Șandru

Acolo unde cred că ești

Acolo unde cred că ești

Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simți și taci
Adăugat la rest mereu
Și nu mai pot înainta
Decât pierzâdu-mă și eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Și alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aș recunoaște-acum
Desperecheat și fără nimb.

Mi-e milă și să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greșeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un șal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mișcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Și fi-vor brazii îngrădiți
Acolo unde cred că ești
Printre barbari meteoriți.

În fiecare an aștept
Să ningă, să te pot vedea.
Dacă privești, dacă asculți,
Dacă mai înțelegi ceva.

Constanța Buzea

Tu ești cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?
Ca să încep, te previn că, în mod sigur, sunt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?
Crezi că sunt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare, acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către un adevărat ecou?
O, visătoareo, nu te-ai gândit că aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?

Walt Whitman

Certitudini

Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

 Walt Whitman

http://poezii.citatepedia.ro/de.php?a=walt%20whitman

Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau

tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Nichita Stănescu 

Mă regăsesc în tine

Mă regăsesc în tine, deşi nu mai suntem nicăieri:

acoperit până la picioare în acel surâs căzut de pe
buzele mele ca o pânză uşoară, transparentă,
încreţită de-un vânt imaginar, care-ţi plăcea
într-o fotografie a mea din vara trecută;
mă regăsesc în tine aşa cum şi tu te regăseşti în mine,
melancolic, senin, cu urme de lacrimi uscate pe faţă
ca atunci când reascultai – pentru a câta oară? –
Quartetul pentru Sfârşitul Timpului de Messiaen,
când eu deveneam amintire, gând, veghe de cenuşă,
şi, în sfârşit, un prieten al tău, adânc, dureros,
surâzător ca în acea fotografie la care te uiţi
din când în când. În mine te regăsesc, mai blând decât altădată,
pregătit pentru marea trecere în care vom fi împreună…

Matei Călinescu 

Un înger care visează

Într-o dimineață de iarnă
dormeai atât de adânc,
încât respirația ta era mai neliniștită
decât albul zăpezii.

În timp ce eu te priveam,
trăgând perdelele roșii ale frigului. 

Traian T. Coșovei

Pasul absent

Doar un pas ne desparte.

Nu știu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui

eu pe altul

și între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape

ca să rămânem atât de departe

doar un pas ne desparte

și între noi curge noaptea continuu

prin pasul absent.

Octavian Paler

Dragostea

Trebuia să te văd într-o zi, să te chem.
Trebuia să se sfârşească o vârstă
Şi să înceapă a doua,
Trebuia să amestec mierea şi roua
Cu grijile dintotdeauna
Şi să fiu una...
Trebuia să încep cântecul, şi l-am început.
Uneori am cântat frumos,
Uneori am tăcut.

Trebuia să ascult apele, codrii adânci,
Trebuia să mă caţăr pe stânci,
Să mă prind de rădăcini şi de fire,
Trebuia să cer şi să dau nemurire
Cuvântului meu, şi pasului greutate,
Agerime privirii să le vadă pe toate.
Trebuia să lărgesc şi să ridic
Universul meu mic.

Mi-am găsit în tine liniştea şi frământarea,
Lumea o ţin într-o mână
Şi visul în alta.
Diamante pe frunte-mi sunt stelele mari de pe cer
Şi nu mă clatin sub atâtea poveri...

Constanța Buzea 

Dacă vrei...

Dacă vrei s-ajungi în braţele mele
Suie-te pe cel mai înalt vârf de munte,
În Kilimandjaro!
N-ai să mă vezi pe mine la început,
Eu am să fiu ascuns în stânci şi spaime.
Încrede-te-n abisul care ţi se-ntinde!
Crede-n stâncile care te vor ucide!
Aruncă-te!
Lasă-te zdrobită!
Fără să întrebi nimic,
Fără să speri nimic.
Şi atunci,
Prăbuşită,
Din cel mai înalt vârf de munte,
Din Kilimandjaro,
Te vei trezi zâmbind în braţele mele...

Teodor Mazilu

Dacă vreodată...

Dacă vreodată, când voi fi murit, iţind lampa, vei vedea
Despletindu-se prin odaie-mi marea
Când o să se umfle vântul prin ulicioare, dacă vreodată vei auzi
La amintirea ta oprindu-mi-se pasul,
Şti-vei
Prin cumplit de-ndurerata lume cât de mult te iubesc
Pentru ca s-ajung la cer să-ţi vorbească de mine
Celor care nouă ne erau dragi.

Vei fi murit şi tu de mult şi fi-vei de mult singură
într-o încăpere de pulberi unde totu-i cenuşiu
Ca dragostea deschizând uşi, eu voi fi dat pe-afară târcoale – şi iată-mă
Pătrunzând la tine ca un minunat soare din sorii ce ne zâmbesc
Avea-voi patru sau cinci chipuri de ale tale sângerând
Chipuri de lacrimi
Chipuri de sticlă

Nu mă privi cât încă sunt şi mişc
Zămislind, sângele bate la tâmplă
Nu asculta vântul cum trece
Noi suntem aici pentru câtva timp
Mâine va fi destulă vreme frumos
Va fi multă vreme lumină pe cer.

Jean Malrieu

Antologie © Mircea Florin Șandru

În noapte

În noapte
În noapte
m-am contopit cu noaptea
cu noaptea fără de sfîrșit
cu noaptea.

A mea, frumoasa de ea, a mea.

Noapte
Noapte de naștere
Care cu strigătul meu mă umple
Cu ale mele spice.
Tu care mă cotropești
Care faci vîj vîj
Care faci vîj împrejur
Și fumegi, ești într-atît de adîncă
Și urli
Ești noapte.
Noaptea care zace, neînduplecată noapte
Și fanfara ei, și limanul 
Liman în sus, liman pretutindeni, 
Liman ce soarbe, rigă îi este apăsarea, și totul se încovoaie sub ea
Sub ea, sub mai subtirele decît un fir
Sub noapte
Noaptea.

Henri Michaux

Traducerea Luiza Șora

Floarea soarelui

Ne moare dragostea, iubito-n nopți târzii
și bate vântul de ne strică urma,
la margine de câmp, aștept să vii,
aștept să-ți văd în zarea moartă umbra.

De floarea-soarelui, sunt lanuri lungi,
prezente pentru întâlnirea noastră fastuoasă,
dar drumul este lung și vara-i pe sfârșite,
presimt că ai uitat, calea întoarsă.

Ce de tăcere-i și, ce greu răsare luna
și noaptea cade peste mine în fâșii,
se șterge timp de timp în așteptare,
ne moare dragostea, iubito-n nopți târzii
și tu nu știi.

Nicu Alifantis  – „Scrisori nedesfăcute“, Editura Nemira, 1997

Romanță

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat
Când tremurând că n-ai să vii
Umblam pe străzile pustii

Se însera şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm

Prin case albe cu zorele
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii sub castan

O ceaţă cobora uşor
Simţeam în suflet un fior
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi

Şi se pierdea cu pasul rar
Din pâcla serii pe trotuar
Când eu pândeam, ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi

Când te ivei într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori de cântec şi lumini

Miron Radu Paraschivescu

Extrapolare

Merg pe covorul purpuriu din ochiul tău
purtând untiera de argint
dar un vehicul huruie
lăsându-şi urma neagră, obosită, pe piciorul meu
şi vechi imagini sosesc ca trăsnetul uşilor paravanului
în după-amiezi fierbinţi
şi bâzâitul unei muşte deasupra băuturii răcoritoare din pahar
pâlpâind ca un reflex pe o suprafaţă metalică.
intră, ai spus,
în picturile tale, în uzina de sânge,
în cântecele vechi care-ţi împreunează mâinile,
în ochii care se schimbă în fiecare clipă, ca fulgul de zăpadă,
în frunzele de spanac, care păstrează-n ele fărâme de pietriş,
în mustăţile unei pisici,
în pălăria paradită, şi mai ales în gura ta în care
macini pigmenţi cu dinţii pictând
o sticlă spartă pe luna care se rostogoleşte din gura mea.
Tu nu mă poţi lăsa să înaintez prea mult, să înaintez prea mult
în venele în care vârful piciorului ar vrea să-ncerce
adâncimea.
Trebuie să ajungi înăuntru şi să mă elimini
ca pe un glonte de argint
care a pătruns în braţul tău

Diane Wakoski

Antologie © Mircea Florin Șandru

Jocul albastru

Iată, stau în faţa ta şi nimic mai mult.
Pur şi simplu stau în faţa ta.
Şi mă topesc cu o atât de lină
Şi fără speranţă inevitabilitate
În albastrul ochilor tăi.

Acum în jur totul e albastru
O ameţeală albastră.
Doamne, într-adevăr, totul în jur e albastru,
Albastrele frunze ale copacilor
Îşi ţipă culorile pierdute.

Şi se clatină mirate
Şirurile albastre de case
Gata-gata să se prăbuşească –
Într-adevăr, acuma totul e albastru
Şi pământul şi oamenii –
Te rog închide ochii, ochii!

Apoi,
Încet, pedepsitor mi-acopăr ochii
Cu palmele mele albastre.

Davit Hovhannes

Antologie © Mircea Florin Șandru

Vom rămâne legați...

Vom rămâne legaţi, în ciuda îndoielilor şi opreliştilor,
de iluzia aceasta presărată cu veselie şi lacrimi,
pe care atâtea interese şi atâta dragoste o acoperă cu
adevărat. Căzută şi reintegrată fără încetare, printre
făgăduielile pe care ni le suflăm şi ni le spunem la ureche,
nimic până acum n-a izbutit să-i clatine supremaţia. În faţa
cercetărilor noastre, ea stă ca un sfinx care când ar zâmbi
pentru prima oară, când ni s-ar părea cu totul inutil. Cine
ştie? Pentru că durata ei nu e cuprinsă numai între scurta
fericire a părinţilor noştri şi pulberea noastră depărtată;
pentru că ea e înscrisă în filigran în lumina zilei şi,
totodată, în ochii noştri.

René Char 

Antologie © Mircea Florin Șandru

Continuă să dai totul pe ultima sută de metri

Ei, cum să nu ştii? Tu ştiai
Şi o ştiai cu fiecare din celulele tale
Cum după o oră de stat împreună la coadă
Ne cuprinde o puternică dorinţă sexuală
Te îngălbeneai gâfâiam
şi nu reuşeam s-ajungem decât pân’la lift

Şi mă-nnebuneşti
Îmi treci degetele peste tâmple şi mă-nnebuneşti
Vorbind încet şi deschizând gura
Până ce apuc să văd intestinele tale
Nervoase şi sâcâite şi gata
Şi plesnind din corzi
Şi aşteptând să te iau

Cum să nu ştii?
Eşti mai frumoasă cu două degete decât orice femeie
Mai fierbinte mai adâncă mai tandră
Decât oricare femeie din lume
Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate
Dacă sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle
Date ţie de Dumnezeu
Din zilele în care Dumnezeu făcea carne

Şi mă uluieşti
Îmi strigi numele te apropii de mine şi mă uluieşti
În camera trupului tău am totdeauna fotoliile din faţă de la televizor
În pat am patul
În bucătărie am trepiedul vienez pentru cafea
Dar te îngălbeneşti
Gâfâim
Şi nu reuşim s-ajungem decât pân’la lift.

Daniel Bănulescu

Antologie © Mircea Florin Șandru

Life in a love

Să-mi scapi?
Niciodată –
Iubire!
Cât timp tu eşti tu şi eu sunt eu,
Şi lumea ne-ncape-n aceeaşi măsură,
Pe mine – dragoste, pe tine – ură –
Unul se-ascunde, celălalt cheamă mereu.
Viaţa mea-i o greşeală poate, până la urmă –
Într-adevăr. seamănă mult a ursită.
Orişice fac, năzuinţa nu-i împlinită.
Dar dacă şi ţelul acesta, şi el mi se curmă?
Trebuie nervii să-i ţii încordaţi, doar atât;
Ochii să-i ştergi şi să râzi, chiar de-ai cădea:
Lovit, să te ridici, şi să-ncepi de la-nceput.
Astfel, în goană se macină viaţa, doar ea.
Priveşte, o singură dată, din depărtatul hotar,
Spre mine, în praf şi întuneric adânc cufundat.
Ci altul, din nou, spre acelaşi ţel îndreptat,
Mi se arată
Pururi
Îndepărtat!

Robert Browning

Elegie

Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară

Păsările stau în colivii închise iarna

Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare

Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare

Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele

Aşezând cărţile, recitându-mi versurile

Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii

Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine

Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă

Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.

Tristan Tzara

Să spun un secret și celui care nu mă cunoaște

era duminică şi n-aveam nimic de făcut
răpăitul tot mai intens al ploii îmi suna ca o mângâiere
şi ca o promisiune – cum pline de promisiuni
sunt toate dimineţile la oraş
am ascultat căderea timpului, aşa, picătură cu picătură
mult am ascultat, până s-au scurs
şi ultimele lacrimi de pe florile
cu nume orgolioase şi secrete din grădina bunicii
şi am simţit, ca în copilărie, acel frig luminos
care se naşte întotdeauna din ploaie…
apoi mi-am amintit ce-am scris, poate am citit, în ajun –
"singurătatea mea nu este o căutare a fericirii" –
şi am plâns, ca un suflet ce-şi aminteşte şi plânge…

la etajul de jos cineva făcea game la pian
sunetele acelea aveau în ele o tristeţe întâmplătoare
de parcă liniştea dimineţii ar fi simţit durere când a fost spartă

aşa – obiceiuri şi zile
cufundate în poezia unei melancolii
când înghesui într-o reverie orele dimineţii
şi pot să spun un secret şi celui care nu mă cunoaşte

Vasile Gârneţ

Antologie © Mircea Florin Șandru

M-am născut pentru a te iubi...

Dacă omul ar putea spune cât de mult iubeşte,
Dacă acesta şi-ar putea înălţa iubirea la ceruri
Ca pe un nor scăldat în lumină;
Dacă precum zidurile prăbuşindu-se,
Întru a se închina adevărului,
Omul şi-ar putea învinge trupul, păstrând doar miezul iubirii,
Păstrând doar adevărul
Care nu se numeşte glorie, destin, nici ambiţie,
Ci numai iubire,
Eu aş fi cel care-şi imaginează;
Aş fi acela care cu limba, cu ochii şi cu mâinile lui
Mărturiseşte în faţa lumii adevărul uitat,
Adevărul despre iubire.
Eu nu recunosc o altă libertate decât libertatea de a fi captiv
În altcineva, numele căruia nu-l pot rosti fără să mă treacă fiorii;
Cineva pentru care uit de existenţa mea meschină,
Iar ziua şi noaptea devin pentru mine orice-mi doresc,
Trupul şi sufletul meu plutesc în trupul şi sufletul lui,
Ca şi bârnele de lemn pe care marea le îneacă sau le salvează
Uşor, ca libertatea iubirii,
Unica libertate care mă face să tresalt,
Unica libertate pentru care aş muri.
Doar tu justifici existenţa mea:
Dacă nu te-aş cunoaşte, nu aş mai trăi;
Dacă aş muri fără a te fi cunoscut, n-aş mai muri, deoarece nici n-aş fi trăit.

Luís Cernuda 

Antologie © Mircea Florin Șandru