Noul film

CPA – Nicolae Coande: Noul film

În parcul Retiro la Madrid o țigancă locală mi-a ghicit în palmă
Contra 10 euro – tocmai comandasem o bere și o cafea –
Că voi fi în poezie ce este Clint Eastwood în cinematografie
Dar de unde să găsesc un pistol atît de mare un poncho
Și o privire în stare să înghețe răufăcătorii din întreaga lume?
Cred că aș putea să devin Clint atunci cînd trec în modul
Bătrînul singuratic care nu se sperie de scumpirea medicamentelor
Amintirea că viitorul este în urmă dacă întorci deodată capul
Viața dintre viețile inconștiente cînd puteai totul
Chiar morticica veselă cu alaiul de zorzoane și bocitoare
În clipa marii uimiri cînd pentru ultima oară citești corect
Vechile constelații pe cerul nopții – semne ale unei povești
În care lumea nu a început încă e o foială-n materie
Un sunet de flaut o pagină care se ridică singură 
De nicio mînă atinsă doar magneți și combinații de șah
Motor motor strig și rola se-nvîrte noul film este mult așteptat
Regizez o nouă istorie chiar dacă toate cinematografele lumii
Se vor închide curînd. Să vină unii cîndva și să scoată operatorul afară.

Femeia care adulmeca iarba

„Femeia de vis-a-vis” e unul dintre acele texte în care nu „se întâmplă” mult la suprafață, dar ceea ce rămâne în tine e persistent.

E o prezență care tulbură echilibrul – „bântuie”

Și da – femeia aceea rămâne. Nu pentru că spune ceva, ci pentru că nu spune destul. 

 
Femeia care adulmeca iarba

cosașii s-au îndepărtat în marele parc și prospețimea
îmi inundă plămînii dinspre sacii coșuri de lîngă bancă
de acolo bîntuie mai puternic parfumul acesta esențial
pe care îl port întrupat din îndepărtata mea copilărie…
 
femeia de vis-a-vis frumoasă femeie pare amețită așa
cu pieptul nu mai puțin invadat de aburii verzi străvezii
vîrsta nu i-a oferit la fel de multe ocazii de antrenament
e mai nouă în experiența aceasta nu-i propun un schimb
 
dar n-o voi uita niciodată va rămîne în engrame parfumate
de parcă ar fi săpată în cea mai neagră mai  dură piatră!

Liviu Antonesei
 
20 – 21 Aprilie 2026, în Iași
 

Abandonat în copilărie

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2026/04/20/cpa-gabriel-chiriac-alte-doua-poeme-noi/

nu mai știi cum arată o atingere sinceră doar recunoști când cineva o mimează și-apoi te lasă cu pielea ca după incendiu

te uiți în oglindă și vezi un organ nespecificat pe cale de dispariție

nu-ți mai spui pe nume ca să nu trezești nimic din ce-ai abandonat în copilărie

ai crescut ca un os fracturat pus greșit în ghips care acum se răzbună la fiecare mișcare de tandrețe

într-un vis ai văzut o femeie împingând un cărucior cu un câine mort în el și te-ai trezit cu gura plină de pilitură de fier

sângele tău refuză să mai bată în sincron cu metronomul ăsta social în care toată lumea are o

mască și nimeni nu știe de ce o poartă

ai scris odată te iubesc pe aburul de pe o oglindă și acum te bântuie în fiecare baie public

n-ai murit când ai vrut dar nici nu mai trăiești cum ți-ar plăcea

ai învățat să-ți pansezi visele cu rușine

să râzi în pumni ca să nu deranjezi pe nimeni cu durerea ta

ai ars o scrisoare pe care n-ai trimis-o niciodată și fumul ăla te vizitează de fiecare dată când

minți că ești bine

îți dorești uneori să nu fi avut piele să nu fi avut inimă să nu fi avut amintiri

să fii o pată de ulei în mijlocul unei ape stătute

să aluneci peste lume fără să te murdărești de ea

dar ai mâinile pline de oameni pe care nu i-ai iubit destul

și unghii roase de când tot încerci să sapi în tine până dai de o versiune de-a ta care nu te scuipă

în față

Gabriel Chiriac

căderea lui Adam, pe stil nou

 

CPA – Marian Nicolae

ia spune, ai obosit? mi-e milă acum de tine, șarpe,

ai remușcări prietene, chiar tu? doar atât poți, nu mai mult?

mai bine renunți și hai să bem pe la niște agape

căci mere de aur din coșul tău nici Eva mea nu a vrut.

 

problema mea nu ești tu și-un Adevăr știut aleg mereu

problema ta e mai veche decât mine, dispari și din gând!

vai, au început să se întoarcă tot mai mulți la Dumnezeu

din ceata ta căzută, unul câte unul și toți plângând.

 

mulțimi de Adami și de Eve, râzând fără vreo vină,

făcut-au din Eden un spațiu ce-a devenit mult prea mic

pe-un portaltoi chiar pomul acela oprit ei azi îl cultivă

spunând: să facem dară și noi, cer și pământ din nimic.

 

eu, șarpele cel viclean, învins de tine… te știu și nu mere-aș fi vrut

Evei tale să îi aduc. aș fi avut cu totul altă idee:

un cal troian cadou, să pot și eu să te adorm din nou, de-aș fi putut

și înăuntrul lui să pun ispita: din coasta ta, înc-o femeie.

De ce nu zâmbește Dumnezeu

 

C. P. A. – Marian Nicolae: l-am văzut pe Dumnezeu & povestea zidului

mă tot întreb ades, oare, de ce nu zâmbește Bunul Dumnezeu?

tu, cititorule? nu…, dar poate, nu cumva l-am supărat chiar eu?

El tot privind din veac la un Pământ citind atent ca într-o carte

vede vecinul lui, omul, zidind un gard înalt ce îi desparte.

vecine, îl chemă omul chiar pe Dumnezeu, făcut-am gard frumos?

trainic, să nu vedem ce-i înăuntrul curții, eu sunt mărinimos

și îți propun să împărțim cheltuiala pe din două, un târg cinstit.

zis-a Domnul: Eu nu-ți rămân dator și îndată Iisus a și plătit.

Doamne, plătit-am noi doi numai ce am cheltuit pe toate cele,

dar munca mea?, când Tu te odihneai, costă sudoarea frunții mele…

și cât mai sunt dator eu lumii?, tună cel mai cuminte dintre sfinți.

păi, tot ne mai despart, e calculul din deviz: fix treizeci de-arginți.

ultima strofă  dictată de un înger: zidul încerc să-l iau cu asalt

și-un cor de heruvimi din curte cântă psalmi, dar zidul este mult prea înalt,

iar un copil l-a desenat cu creta pe-acest zid zâmbind pe Dumnezeu

fix în locul în care multe cărămizi le zidisem cu sârg chiar eu.

nebunii lui Dumnezeu

C. P. A. – Două poeme de Camelia Iuliana Radu

Tu cu mine nu ai vârstă

încăpem amândoi în același pantof
putem să călătorim pe spinarea orașului
ca o păpădie luată de vânt
suntem echipați cu tot ce trebuie
unei eternități.

Cine ar putea să ne trezească
să ne dea jos
pentru că nu avem tichet ștampilat
cu serie și număr de înregistrare?
Suntem clandestini

dar noi știm că în celălalt pantof
este piciorul lui Dumnezeu
înaintăm împreună.

de când căuta el doi nebuni
să îl pună în mișcare!?

Camelia Iuliana Radu

Încă puțin

Nu ridicați dimineața de pe iarbă,

încă mai stă culcată cu tâmpla pe rouă,

Încă mai visează.

Lăsați ferestrele în pace,

nu le deschideți brusc -

Lumina intră greu în lume,

ca un copil care nu știe dacă are voie.

Și tu, tu oprește-te.

Nu chema numele lucrurilor -

Ele vin singure,

încet, încet, încet

din tăcere în tăcere.

Auzi?

Pământul își mută somnul

de pe un umăr pe altul -

Mergeți mai încet.

Ziua e încă fragilă.

Christian W. Schenk

Frumusețea cioburilor

C. P. A. – Katia Fodor: Kintsugi 

Fără titluri, le-am citit ca pe un diptic foarte bun – un poem plin de simțiri, care te ține treaz până la un ușor suflu descrescent (asemenea vremii, vremurilor – „înghețul târziu de primăvară”), apoi, ca un brânci (îmi pare că și vremea are anticorpi), înflorește maiestuos (Eli Gîlcescu)  

I
Măruntul sfânt
Al țurțurilor care se topesc,
Și mănunchiurilor de raze
Răsfirând zăpada,
Cel care binecuvântează
Vâltorile și limanurile
Arătând cocorilor
Locurile de odihnă,
Cel desenat naiv
Într-un colț de șotron
Cu brațele desfăcute –
Un mesteacăn preaplin
De miracole…
Prima ploaie adevărată
Din martie
Îi va spăla chipul.
Îl pomenește cu duioșie
O bătrână
 În timp ce, oprită
La o traversare de stradă
(apare un râu de munte
învolburat în calea ei,
de netrecut)
Se gândește cu tristețe
La ce urmează:
Zăpada mieilor,
Înghețul târziu de primăvară,
Săptamâna Patimilor.

II

O carte de culoarea
Unei frunze, toamna…
Nu s-ar fi gândit
Că într-un adăpost,
În plin și deplin război,
Va găsi
O carte scrisă în vreme
De pace,
Că o va deschide
(frigul îndeamnă
la incendii nebunești)
Mai întâi neatent,
Răsfirând pagini
(niște miei inflamabili),
Oprindu-se
Pe un liman de cuvinte
(alături, un stol de
lăstuni însetați),
Apoi va simți cum
Îi crește pe suflet
Un crâng de arini,
O pajiște cu margarete,
Un drum pe care
Strălucește prețioasă
Prima zăpadă,
Că i se va ivi pe un deal
Casa învăluită
În liniștea firească
A amurgului
Când toate grijile zilei
Se așează în pridvor
Și așteaptă cuminți
O ceașcă de ceai
Cu ultima lumină,
Că nu mai ajunge de afară
Nici un zgomot –
Ziduri prăbușite,
Blestemele zidarilor,
Cioplitorilor în piatră,
Tâmplarilor,
Praful și pulberea acoperind
Orice țipăt, orice plâns.
Și va ascunde cartea
La piept, în chip de
Făptură salvată alături de
Un inorog sau delfin
Sau Pasărea Albastră,
Sau un copil rătăcit.

Dora

Se făcuse tîrziu de noapte, cu gînduri
reci,
cînd dedată mi-am dorit brațe de piatră
și zid de piatră mi-am dorit
s-o înconjor cu el; zid gros de piatră
prin care
nici o amintire de-a mea să nu străbată
și să-i înjunghie somnul grav.

Ea dormea cu genunchii la gură
tresărind ușor
de câte ori dam cu dalta în piatră. Am adormit și eu, cățărat pe zid
cu fruntea atîrnînd spre ea,
cu umbra făpturii atîrnînd în vid.

Și am visat că adormisem pe un zid
în timp ce visam că atîrn pe un zid
în care visam că atîrn pe un zid.

Nici o amintire rece nu a mai trecut spre
ea,
ea dormea în toate visurile cu genunchii
la gură
tresărind ușor de câte ori izbeam cu
dalta în piatră

Nichita Stănescu

Doar iarba

 

C. P. A. – Adela Conciu: Doar iarba 

a căzut peste mine primăvara
dintr-o dată,
ca din cer

după ce-am învățat
cum se moare —
ca toamna,
ca frunza sub care tace
un greier.

a căzut peste inima mea uscată,
peste golul
în care păianjenul
țesea fum și rugină,

peste gândul
că visul e păcat.

și din durere
au început să iasă petale,

în piept
au bătut aripi uitate,

iar azi
doar iarba mă învață
să fiu iar
desculță,
alergând cu luna
prin lunci.

ploaia fără stropi

C. P. A. – Marian Nicolae: Alte două poeme…

cuvintele mă știu după sete,

îmi tot cară apă de la izvor

ca niște zilieri tocmiți pe versuri.

apoi, ca niște copii jucăuși

îmi desenează setea pe asfalt,

iar ploaia nu cade decât fix acolo

pe mâzgăleala lor, un tablou efemer

căutat de o ramă celebră

care are în C.V. mai multe icoane.

Îl știți pe poet?

îl știm pentru că vine doar cu bani mari

să cumpere cea mai scumpă bere și îl știm

pentru că asudă din toți rărunchii târând

butoiul la purtător pe care să îl umple

după ce își parchează anevoie cadillacul

lung și lat cât tot postul astronomic care

îl privește cu dojană în sec și cu jale

din cauza vremii, zice el, beau până-ncape

măsor ploile ca pe efecte personale

și când mai dau risipit pe spate

sar din mine toate cele o mie de păcate

Daniel Marian

Rîul

C. P. A. – Dorin David

m-am scăldat în două din cele

patru rîuri ale suferinței

uneori am considerat că

prea din abundență

aș fi vrut să fie altfel

dar n-am putut schimba

nimic din toate astea

însă am refuzat cu încăpăținare

să intru în apa celui de-al treilea rîu

mi-am concentrat toată atenția la

cum să stau pe maluri

cum să ocolesc capcanele alunecărilor

cum să construiesc poduri

să pot trece de pe o parte pe alta

în siguranță

dar nu mi-am dat seama

că de fapt sînt ca broasca care fierbe

că sînt de fapt broasca

și că de cînd m-am născut

eram deja aici

cu fiecare clipă care trecea

eram cu o clipă mai bătrîn

trece și sînt

acum mi se pare totul

clar

firesc

potrivit

pentru că de ce știu

singura mea întrebare este acum

cînd unde cum

mă voi adînci

în apele limpezi ale celui de-al patrulea rîu

C. P. A. – Marian Nicolae: party ca în rai

 

C. P. A. – Marian Nicolae

Un poem cu adevărat… diafan și exuberant în același timp. Are un fel de „rai domestic”, unde sacru și profan se amestecă: imnuri și psaltică, munți și lanuri de grâu, femei ca mame și surori, iar poetul „falit”, parte din această armonie absurdă și blândă.

E ca și cum fiecare imagine e o fereastră: în ea vezi atât ludic, cât și solemn, cu o ironie blândă care nu rănește, ci invită la participare – la „petrecerea” din rai, la șoaptele dintre rânduri.

party ca în rai

Doamne,

am înțeles, din mintea coborâtă în inimă,

dar nu din pompița aia din stânga,

imnuri de slavă

o să curgă de pe înălțimile unor

munți care înțeapă un cer

ca niște afluenții grăbiți ai unui singur fluviu, al dragostei.

oameni decenți peste tot, îngeri enervanți de amabili,

toate femeile sunt doar mame și surori

soția îmi este ca o soră…

te rog Doamne, un favor,

nu sora mai mare, fă-o ca o soră mai mică…

fecioare despletite și desculțe prin lanuri de grâu…, n-ai să vezi,

astea de pe aici sunt toate cu părul împletit și cu rochii până după glezne

și știu toate drumul bătătorit spre casă!

voi fi un poet falit în rai

cine mai citește poezii de dragoste?!

eternul feminin devine un infinit trecător

pe cine mai interesează elogiile liniilor curbe pline de prăpăstii

devenite acum tobogane pentru joaca unor cuvinte cuminți

dintr-o poezie canonică care s-a pocăit, spovedit și împărtășit

cu niște sensuri mai noi.

de unde pot comanda pe aici o sticlă de vin la masa asta fără scrumiere

unde lăutarii de odinioară cântă acum Haydn, Beethoven și Mozart,

iar guristele smerite doar muzică psaltică și gregoriană.

hei, omule, treci deseară pe la mine, dau o petrecere,

vezi că las portița din spate deschisă,

se auzi în șoaptă o voce…

Marian Nicolae

A fi spre a nu fi

 
De fiecare dată, poetul Liviu Antonesei reușește să surprindă cititorul.
Mă bucur și când ne distribuie poemele în Cercul Poeților Apăruți, însoțite de cuvinte vii – acesta este un alt tip de poezie: una a generozității. 
Citindu-l azi, mi-ar fi plăcut să am o replică tăcută la „perm-a fost” . 
Deocamdată, doar savurez poemul despre iubire, despre timp, despre ontologie. 
Și, mai ales, despre ireversibil. (Eli Gîlcescu)

A fi spre a nu fi

cîndva era bine în brațele tale ca între ramuri.

de viță de vie mă simțeam mai ceva decît

un roi de bacterii în apele termale din iazuri

risipite pe cîmpii prin văgăuni ascunse și păduri

sau în permafrostul înghețat din întinderile nordice

poate eram un cocon ce aștepta nerăbdător eclozarea

și dintr-odată apele termale nici n-au mai fost

permafrostul a devenit perm-a-fost n-au mai fost nici

brațele tale nici eclozarea și nici roiul de bacterii

n-a mai fost n-a mai fost n-am mai fost pentru că

nimic din ceea ce-a fost vreodată n-o să mai fie

poate în muzeul lumii un cîntec absurd în colivie…

(geaba mă scăldați acum în cisterne cu apă vie)

Liviu Antonesei
18 – 19 Februarie 2026, în Iași

Blestem

C. P. A. – Adela Conciu

să nu mori niciodată,

chiar dacă ochii mei

nu vor mai fi lumină,

chiar dacă-mi cade

inima din piept,

vei fi în mine,

aripi se vor zbate

și greieri vor cânta

al tău sonet.

să nu mori niciodată!

nu știu să plâng,

chiar dacă plânsul

mi-a fost insomnie,

vei fi în păsări,

în norii ce se scurg,

pe tâmpla ta,

voi înflori

a poezie.

să nu mori niciodată,

chiar dacă alta

te-o purta prin vis,

voi fi tăcerea

ce-ți va sta sub pleoape,

voi fi în somnu-ți dulce

un dor neînțeles,

decât de timpul scurs

și nopțile în care nu-mi erai

cetate!

să nu mori niciodată!

Ultimii doi oameni de pe pământ

 

Ionuț Cristache – (proză)

(...) să simți odihna mâinilor obosite, în poala 

ascunsă de hainele largi, ele stau cumva scufundate 

într-o apă rece, au un tremur neliniștit și firav. 

Lumea se rotește și se aud cântece domoale 

în depărtare. O vrabie mică iese în zbor 

dintre ramurile înghețate ale copacilor 

scufundați și ei în zăpadă.Iar noi, noi am fugit mereu 

de frica altora, am căutat o urmă de singurătate 

și am păstrat îndoielile vechi 

despre oamenii pe care-i întâlneam tot mai rar. 

Și socoteam că  fiecare lucru ar fi trebuit să-și aibă locul lui, 

ca și toate celelalte din lume.

Până azi...

https://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/cartea-cu-prieteni-ionut-cristache-miezul-adanc-si-inca-ceva/

Monkey drunk

C. P. A. – Silviu Gongonea

Confruntările cu Pufy nu duc nicăieri
confruntările nu duc nicăieri în general
frica femeile facturile
cei trei F
legendarele sentimente
infracționalitatea pisicească dis de dimineață

limbajul meu de monkey drunk
îl lasă indiferent

când îl cert nu mai e curtenitor
aleargă ca un nebun cu limba scoasă
aduce plecăciuni canine
face eschive
rulează latră
toacă spaimele
dă inimii noastre sens

să vorbim

 

C. P. A. – Gela Enea: să vorbim

despre zile când liniștea era atât de joasă încât

o atingeam cu pielea

ne înfășuram în ea ca într-o haină impermeabilă și ne permiteam

luxul de a visa că orașul are toate străzile drepte

trenurile nu întârzie boala

și-a făcut alte  planuri din care

pentru totdeauna am fost  excluși

despre zile când cererile în căsătorie se scriau pe nisip

vântul nu avea atâta putere să le șteargă până se lăsa

întunericul

din partea opusă a trotuarului cineva făcea semn să traversez

că tocmai s-a îndrăgostit iremediabil și trebuie

să fim împreună la un film cu bruce willis

pentru-a -mpărți pe din două

cavalerismul american

să vorbim și despre zile grele de renaștere

ce anotimp ce spațiu

când țipătul s-a oprit între pereții acestui spital ca între fălcile unui  rinocer

să vorbim despre prezentul pitit  între flacoane blistere și buze arse

(întreabă acum de bruce  willis)

rămâi cu mine să vorbim despre viață

sunt rezidentul maniaco-depresiv din salonul 7 o periferie/ unde

moliile umblă prin minte cum umblă somnambulii pe acoperișuri

antrenați de imaginea lunii

când se-ngroașă  linia orizontului asemenea unui compus chimic

și mila seamănă cu o  fântână în care mă privesc/ chiar dacă

imaginea din adâncuri e a unui străin

rămâi lângă mine când nu mai sunt eu și confruntarea te sperie

timpul meu își roade marginile

nu mai e mult