Ocolul lumii într-un vis

Minunat poem! O curgere continuă, cu senzația unui torent care te poartă fără să-ți dea voie să cobori din el. Un adevărat Amazon al culturii, în care geografia, literatura și memoria se întâlnesc firesc, fără ostentație.

Iar finalul – „limbii care ar fi putut să fie maternă...” – mi se pare unul dintre cele mai frumoase versuri ale poemului. Rămâne cu cititorul mult după ce lectura s-a încheiat.

Liviu Antonesei 

nu știu unde mă duce măreața mea călătorie închipuită
fac ocolul pămîntului de la vila borghese la casa borges
pe lîngă vilă am mai trecut dar lipseau și iorga și pârvan
pe ultima o știu din cărți dar o voi cunoaște acum acum
viitoarea mea călătorie va acoperi toate golurile agonisite
în graba nenumăratelor mele călătorii din lungul trecut
acum mă voi scălda în pacific indian în oceanele înghețate
înveștmîntat în chilote gonflabile umplute cu puf de gîscă
acum voi adăuga marile fluvii nevăzute tigrul eufratul
amazonul fluviul albastru cel galben poate și volga dacă
am intrare în imperiul pravoslavnic al crimei și fricii
acum voi coborî cobor în vezuviu urc himalaya și anzii
mănînc tortillas beau tequila din agavă albastră nu mă
uit la nodurile din scrieri mă obsedează șarpele cu pene
acum intru în peșterile lumii unde s-au născut artele
nu e întîmplare că stau sub semn de taur și șarpe de apă
de la casa borges plec prin pampa uscată de soarele roșu
în care cuțitarii gauchos se duelează întreaga eternitate
mă îndrept spre orașul în care s-a născut tatăl lui maldoror
de unde a început marșul spre marea sa glorie postumă
acum călătoresc pretutindeni intru în case vechi și umile
palate pline de lene și lux muzee biserici mari cît munții
în barca și în coliba săracă a pescuitorului de perle
și văd Niagara în toată măreția și spledoarea ei
glorie neantului Taj Mahal se arată din desele cețuri
nimic nu rămîne nevăzut neauzit negustat nemîngîiat
și acum la sfîrșit acum las cronica călătoriei mele acum
pe hîrtie japon imperial cu litere scrise cu cerneală verde
numai o clipă las parisului un semn de 14 iulie las un semn
franței cu totul și limbii care ar fi putut să fie maternă acum…
14 iulie 2026, în Iași

 

Muzeul nopții

CPA – Silviu Gongonea

Cum aș descrie eu

un soare urcat în seară încremenit acolo
acoperișuri orbitoare
iar pe trotuare
umbre îngroșate
 
de aceea nu mai cred în poezie
iar cei ce o scriu ar trebui cercetați cu atenție
să nu ascundă în ea minciuna sau adevărul lor
 
mi-ai zis că sunt invidios pe succesul tău
când tot ce știai era de la mine
când la patruzeci
se schimbă optica spre anotimpurile exterioare
 
un soare mort a încremenit în noapte
lumina lui e nefirească
pe aici poezia ne trece strada
în definitiv suntem niște inimi bătrâne

Ultima privire

 

CPA – Adrian Vasile Iftime

Nici nu mai cred că viața, aceasta, e din farduri
Căci lacrima le spală și tot se va afla
Tristețea ce pe lume răsare printre garduri
Și ne pândește clipa, poate a mea, a ta..

Ieri am pierdut deodată atâtea mii de vise
Dar n-au murit iar astăzi le mai primesc în dar
Ținându-le de mână,  port versuri sinucise.
Cad zilele aievea din vechiul calendar.

Căci toate se vor pierde, rămâne-vor doar urme
Ce vor săpa tranșee când vom pleca și noi.
Iar depărtarea vie azi vrea ca să ne curme
Și ultima privire rămasă după ploi.

8 iulie 2026

Cântec de seară

CPA – Maria Mailat

din poezie răsare limpezimea

lucrurilor niciodată terminate

printre ruine

sprijinită de un copac plin de frunze

printre atâția alți copaci

se pierde pe drum

în albeața zidurilor prăbușite

sub piatra de tine mângâiată

în văzduhul primului sărut

o picătură de sânge

mă ascultă

spunând

Lumina Palmirei

 

Symbiosis

nu este o profesie o slujbă să scrii poezii este o chemare
un destin geamăn cu al marilor vestitoare și bocitoare
el nu vestește o naștere anume nu plînge o moarte anume
cîntă întreaga naștere bocește moartea lumii pre lume
de la naștere cîntă fără răgaz mai ales moartea sa viața
 
fisura poetului doulă de viață și doulă de moarte simbioză.
 
Liviu Antonesei
5 – 6 Iulie 2026, în Iași
 

Poveste de sfîrșit de veac

CPA – George Nina Elian

ce frumoși și măreți eram noi când eram (aceleași cadavre parfumate pe care cineva le rezema de zid să pară vii să dea bine-n peisaj) să nu ne plângeți (așadar) să nu v-apuce brusc dragostea (moartea e totuși doar un fapt divers) cineva vine mereu pe-ntuneric în urma noastră

Să ne bucurăm de tudoranitate

 Să ne bucurăm de tudoranitate! (Lucian Vasiliu)

Tînărul Ulise

Când vei putea să ții, fără durere,

cumpăna nopții pe fruntea-ți întristată,

o pasăre va arunca spre cer

inima-ți subțire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie

trestie de sticlă adăpostind lumină,

târziu, să dai semn – ca o speranță,

celui uitat și el are să vină.

Și va sosi pe mare – tânărul Ulise,

cu pieptul devorat de alge,

pe țărm, el va aprinde foc

din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică

spre cer ca un copac de sare,

ai să te-apropii și-o să vezi bărbatul

spălându-și inima în mare. Dorin Tudoran

(Din volumul Uneori, plutirea, 1977) https://antoneseiliviu.wordpress.com/2026/06/30/la-multi-ani-dorin-tudoran-2/

Nu încă

CPA – Două poeme de Paul Țibuleac

CV

Nu m-am născut în Cinquecento

să-mi curgă culori prin artere și vene

ori să-mi pierd conturul într-un sfumato

de-o parte și alta a Styxului

strecurat între concret și imaginar

până tremură gândul și marmura

într-un voal peste lume

și rosturile ei.

Nu am urcat pe acoperișul lumii

spre isihasm și obârșia luminii

să-mi încerc mintea și simțurile

în narcoza hipoxică din Valea Curcubeului

și-n insolvența timpului din albul nesfârșit

cum nici viscerele Pământului

nu le-am mirosit în Mauna Loa

cum nici în focul Etnei nu mi-am călit

trupul.

N-am făcut înconjurul lumii pe jos

să-i văd toate cele șapte minuni antice

multiplicate apoi tot câte șapte.

Nici cu avionul n-am ocolit Pământul

deși am trecut meridiane și paralele

de nenumărate ori în cel mai rapid vehicul

și-n atîtea locuri am lăsat

câte o parte din viața aceasta

cel puțin.

N-am construit o mașină a timpului

deși prin roci și fosile străbat dus-întors

sute de mii și milioane de ani

și-n malurile fluviului Saint-Laurent

am simțit cum încetinește

cursul să-și așeze nisipul

în mine.

N-am schimbat nimic în cetate

aceleași umbre se-agită

pe ziduri din sticlă și beton sau pixeli

de azi pe mâine într-un ritual neschimbat

de când lumea și pământul

doar oamenii sunt alții –

poate mai înalți.

N-am amenajat o grădina cu toate florile

care-mi plac și nici o livadă

cu rod din primăvară până târziu

cu umbră și fructe

pentru oricine.

N-am scris versurile care

să mă desprindă de trup înainte

de lăsarea întunericului

dincolo de concesiile de la o zi la alta

să-i văd consternarea și invidia

să-i simt neputința

măcar o dată.

Nu am șase copii

câte unul pentru fiecare zi din săpătămână

pentru ca duminica să tragem împreună

cerul într-o parte

spre necuprins.

N-am ridicat un Taj Mahal

pentru tine.

Nu încă!

Niciodată

Trei zile i-au trebuit muzelor să aducă acest scurt poem și 

nici măcar nu este sigur că titlul e cel mai potrivit... 

Pe scurt, este chiar despre virtute și vârtute. 

Sau cum să rămâi același om o viață. 

Asta necesită o disciplină pe care mulți nu o au. 
 
Odinioară, acum, niciodată
 
niciodată n-am spus asta niciodată nu voi spune
sînt un alt om sînt cu totul un alt om oricîte surprize
am oferit lumii din jur în această viață și oricîte mi-am
oferit mie odată cu trecerea anilor în tumultul șoptit
nu nu am rostit asta și nu o voi pronunța niciodată
în mod esențial am rămas același de bună seamă
nu de la nașterea în trup de la nașterea în minte
nașterea adevărată fără să fi fost atins de micile
și de marile schimbări am păstrat chipul eului
primordial pe care nu l-a atins nu-l va putea atinge
nici o întîmplare nici un accident restul nu e tăcere
restul este cea mai adîncă muțenie… Amin!
 
Liviu Antonesei
19 – 21 Iunie 2026, în Iași

nimic mai puțin decât ea

CPA – Alexandru Petria

o atingi cu mâna și nu te satură,

se ascunde,

te bate pe umăr din spate

ca să te surprindă,

scoate limba de după un stejar poticnit de ani,

e în ochiul aproape omenesc al unui câine,

se ridică împreună cu sânii iubitei,

este ce vezi în picturile adevăraților maeștri,

e al naibii de greu să trăiești cu ea și pentru ea,

are un aer care te satisface și te stoarce,

frumusețea îți bagă degetele în piept,

îți rostogolește inima câțiva centimetri unde dorește

și te condamnă să nu suporți nimic mai puțin,

nu te face mai bun,

doar incapabil de înțelegeri cu picioare mici,

frumusețea este felul în care

moartea își cere scuze că există

Ce mai e nou pe la Craiova

CPA – Gela Enea: ce mai e nou pe la Craiova 

 ce să fie?!
s-au mai rărit porumbeii din parc au mai murit niște vecini
 lumea subterană s-a-mbogățit cu guri
de liniște
în presa locală se zgribulește hârtia sub apăsarea
știrilor false
 la barul de pe unirii o angajată a cerut ordin de protecție/ băuse
 din paharul cui nu trebuie/ gustul
a ținut nepermis de mult
pe partea cealaltă de trotuar cineva se roagă pentru integritatea ei
poate chiar eu/ aș face bine să-mi amintesc
 cerneala memoriei se evaporă repede semn rău la vârsta asta
ce vârstă/ una pe care
  n-o declari la starea civilă dar te culci cu ea-n pat
îi faci masaj îi plătești rețete îi repeți că e cea mai frumoasă
  în gândul tău pătat de minciună crezi altceva
 adevărul sare din lingură pe fața de masă/ ce oroare
la ungureni pământul îți dă voie să intri nu-ți mai dă voie
 să ieși  pe la voi e altfel?!
 în zona de centură se construiește un spital mare pentru ca oamenii
 să înceteze să se creadă zei
 cum îi bănuiesc de aroganță vor cere consult lui dumnezeu
 cât despre mine îi dau pastilele mamei și-o rog să mai întârzie puțin
am nevoie să rămân copil iar asta doar de ea depinde
în rest
timpul chițăie ca un guzgan prin conductele sparte

Ultimul poem

CPA – Silviu Gongonea
încă un hop mental încă o moarte sigură
evitată la mustață când peștii clocotesc în lac
aș vrea să pescuiesc din memorie
vederi razante mici slăbiciuni libelule așezate aiurea
din nou moarte măruntă cu sărut
mii de guri pe oglinda zilei din anii ‘80
m-am săturat de moartea din anul nașterii mele

am întors mereu încrezător fața spre poezie
acum mă caută fericirea
deci voi cânta în felul meu
pasărea ʻōʻō  a tăcut fluierul ei gutural lamentația ei erotică au încetat
să îi fie de bine în panopticul ei din neant

Cecilia este în drum spre inima mea
ei îi dedic ei fericirea

lacul, sălciile, inima erau la locul lor. am mers prin împrejurimi, multă verdeață, cupolă de crengi
mai este cea mai crudă lună din an

De parcă în ea se află adevărul, greutatea și toată sarea pământului

CPA – Dorin Popa

o privesc des cu acea atenție neliniștită

cu care oamenii urmăresc focul,

marea sau chipul cuiva care doarme

de parcă ceva esențial pentru lume ar fi trecut prin ea pentru o secundă

și eu trebuie să fiu atent să nu pierd

nu este cea mai frumoasă femeie,

doar cea mai blândă

și cea mai puțin sigură de ea în expresie

mai mereu e bucuroasă și încrezătoare,

dar uneori tace atât de mult,

încât am impresia

că ascultă altă viață decât a mea

are un fel straniu de a se mișca prin lume, unduios, ușor absent, șfichiuitor,

și totuși devastator, ca și cum trupul ei știe ceva ce mintea încă nu a aflat

când își ridică ochii spre mine, simt,  aproape rușinat, că viața poate fi 

simplă de tot și tare grea în aceeași vreme

într-o seară a rupt pâinea cu mâinile,

iar pe degetele ei rămăseseră firimituri

 și puțină sare

lumina era slabă, afară trecea un tramvai, cineva râdea pe stradă, iar ea nici măcar

nu bănuia că pentru două secunde

toată existența mea se adunase acolo

nu în idei, nu în marile răspunsuri,

nu în cărțile prin care încercăm

să suportăm mai elegant moartea

se află viața

poate în lucrurile acestea fragile:

aburul unei cești, umerii femeii iubite,

felul în care îți spune „vino”,

fără să folosească vreun cuvânt

iubirea începe exact aici:

nu când îl idealizezi pe celălalt,

doar când simți, fără să poți demonstra,

că în prezența lui lumea

își pierde mult din falsitate

o mai văd uneori mergând prin casă,

cu părul strâns neglijent, cu tălpile goale

și mă lovește gândul că omul poate trăi

o viață în jurul unei singure prezențe,

că toate ambițiile, teoriile,

toate formele noastre de inteligență

pot deveni ridicole în fața unei ființe care

își ridică obosită mâna și-și atinge fruntea

de parcă în ea s-ar afla adevărul,

greutatea, și toată sarea pământului

tulburător este că ea nu știe

își trăieste firesc fragilitatea, durerile,

micile bucurii de seară, oboseala,

gesturile imperfecte fără să știe măcar

că pentru cineva a devenit

locul interior

în jurul căruia se așează lumea

poate aceasta este iubirea adâncă:

felul în care o ființă omenească, trecătoare, contradictorie, vulnerabilă,

ajunge să poarte pentru tine

mai multă realitate

decât restul lumii la un loc

Refugiu

 

CPA – Două poeme noi de Paul Țibuleac

Duplicitate Cum noaptea a-ndrăznit să-mi ceară tribut somnului în miez de toamnă mă tot prefac că nu-aș ști ce-nseamnă imboldul de-a-ncerca masca de ceară și stările tocmite trecerii prin vamă când viața se răstoarnă și împarte aiurea zilele că nu mai pot în parte să le resorb lumina care se destramă cu lumea unde mi-am găsit refugiu și-n care totul în bătaia inimii se-ndreaptă când timpul pare o conductă dreaptă și cerul se întinde într-un fel de giulgiu. Prag Când duminica iese din biserică spre centru simțurile-s imiscibile în sânge iar trupu-i susținut de-un cor de îngeri pentru sisifica-ncercare de-a se smulge din limitele-mprumutate simultan cu lutul de harul pogorât din cer să-mpartă veșnicia în germeni pentru tot născutul constrâns a relua de la-nceput călătoria canonică între ce-ar vrea și ce-i menit să fie în carnavalul lumii cu sau fără mască cu paradisu-ntredeschis la purtător ca terapie a încercării prin care-o să renască.