mai 17, 2026

Et ego in Kastania…

acolo sub candelabrele luminoase ale castanilor

atît de mulți în copilăria mea așa de rari astăzi

trebuiau multe nuci pentru bulgării de zăpadă

candelabre spre care urcă sufletele inocenților

acolo am șezut am plîns și am chibzuit îndelung

cine n-a cunoscut ura de sine nu se va cunoaște

cine nu o topește la vreme rămîne nătîng infirm

atît am aflat pe lungul drum sub coroana castanilor

e toată cunoașterea mea e tot ce voi lăsa moștenire

nu așteptați marile daruri din mîna goală a săracului

n-a știut să fie nici sărac în toată puterea cuvîntului…


cu o găleată găurită torn apă să le înviorez rădăcinile

nu, nu mi-l pot închipui pe Sisif zîmbind fericit…

noi credem că vom putea înșela ca niște sperjuri soarta

nu, nu este cu putință sub lumina stranie a castanilor!


Liviu Antonesei

17 Mai 2026, în Iași

mai 16, 2026

Colaps

țara asta miroase
a praf
a sarmale
și a poeți nepublicați
până și câinii vagabonzi
latră în vers liber
noi supraviețuim magnific, iubitule
ca păduchii în scalpul neted al istoriei
ne iubim între două poezii
între două minciuni televizate
între ce mai rămâne după
taxe și impozite
și totuși dimineața
soarele răsare
iar eu încă mai cred
că poezia poate salva ceva
măcar un sărut
măcar un timp
măcar rușinea de a fi
eu încă beau cafea la Ikea
(pentru că este moca)
și mă gândesc că poezia mea
a ajuns un câine vagabond
slab
genial
dar mereu izgonit din centru
copilul meu visează
ce n-am putut să-i ofer
tata visează pensii mai mari
iar noi visăm poezie
ca niște idioți cu diplomă
aproape în colaps
sentimental și financiar
între
o factură neachitată
o iubire toxică
și un serial pe Netflix
iubitule
noi suntem
ultimii romantici ai falimentului
facem dragoste
între două notificări bancare
și visăm Parisul
ca niște bătrâni
cu pașaportul expirat

Lidia Zadeh

mai 15, 2026

Descompunere

 

CPA – George Nina Elian


văzuseră   auziseră   știuseră: 

impassible ma neige

tombait sur la table d’échecs

(poezia ah

poezia regina sau târfa pe care

unii o consideră cea mai ieftină

telecabină ce duce spre culmile gloriei) 

melancolia mea e sinonimă cu fericirea

moartea mea – cu libertatea absolută

(o încăpere plină de orologii tărâmuri

necunoscute și alte reziduuri opiacee)

of inimioară hei viața mea ah trecutul

meu glorios de bețiv ordinar  

                                      unde v-ați dus?

va dăinui din mine cel mult o

grămăjoară de oase (făptură alcătuită din numai cinci degete) 

ca o sălbăticiune sfârtecată la

hotarul pădurii de diamante

și iar va fi luni pe pământ și pe ape

și iar

indolentă ninsoarea mea va cădea

peste o tablă de șah


mai 12, 2026

Vița sălbatică


lui Silviu Păcală

Credeam că moartea

este cea mai terifiantă formă de dispariție

te-ai minunat de canapeaua din bibliotecă

ne-am așezat și am băut vodcă cu cola

ai povestit despre vița sălbatică urcată pe stâlpul de lumină

ai pierdut o zi întreagă

să o tai de la jumătate

apoi ai tăcut

Când cea mai îngrozitoare formă de dispariție e despărțirea

ca un contract social la care nu ești invitat

rupt apoi

deși apari printre semnatari

Știu ce spun

decantez repede să nu mă rănească prea tare

ai fost o viță sălbatică

dintre cele mai invazive

Așa se întâmplă cu unele lucruri, cu cei care ne populează memoria

Poate că acolo cocoțat ai văzut desprinzându-se brazde solare


Silviu Gongonea

mai 08, 2026

Cartierul meu de maximă siguranță


CPA – George Nina Elian

Poemul acesta nu te lasă să te odihnești. Este o radiografie a unei lumi în derivă, unde sacrul a fost înlocuit de manelizarea durerii (acea aluzie la „fără număr”).

Cartierul meu de maximă siguranță

trecători amețiți 

                 (întâmplătoare picături de ploaie

mereu pendulând/ ezitând

între o lume și umbra ei)

ai rostit: într-o zi cineva se

va ruga și pentru noi înainte de-a ne ucide

(mâine.

mai știe cineva ce-nseamnă mâine?)

geamul de la fereastra trenului se crăpase

ca o crustă de gheață

în rest căldură căldură

căldură și sânge [sângele nu mai e viață/

acum/ sângele-nseamnă doar bani

(fără număr fără număr fără număr,

talalaliiilaaa!!!)

tu, țara mea, cartierul meu

de maximă siguranță înțesat de baze militare și acizi polițienești,

în ce anotimp te mai afli?

 


aprilie 27, 2026

Noul film

În parcul Retiro la Madrid o țigancă locală mi-a ghicit în palmă
Contra 10 euro – tocmai comandasem o bere și o cafea –
Că voi fi în poezie ce este Clint Eastwood în cinematografie
Dar de unde să găsesc un pistol atît de mare un poncho
Și o privire în stare să înghețe răufăcătorii din întreaga lume?
Cred că aș putea să devin Clint atunci cînd trec în modul
Bătrînul singuratic care nu se sperie de scumpirea medicamentelor
Amintirea că viitorul este în urmă dacă întorci deodată capul
Viața dintre viețile inconștiente cînd puteai totul
Chiar morticica veselă cu alaiul de zorzoane și bocitoare
În clipa marii uimiri cînd pentru ultima oară citești corect
Vechile constelații pe cerul nopții – semne ale unei povești
În care lumea nu a început încă e o foială-n materie
Un sunet de flaut o pagină care se ridică singură 
De nicio mînă atinsă doar magneți și combinații de șah
Motor motor strig și rola se-nvîrte noul film este mult așteptat
Regizez o nouă istorie chiar dacă toate cinematografele lumii
Se vor închide curînd. Să vină unii cîndva și să scoată operatorul afară.

aprilie 21, 2026

Femeia care adulmeca iarba

„Femeia de vis-a-vis” e unul dintre acele texte în care nu „se întâmplă” mult la suprafață, dar ceea ce rămâne în tine e persistent.

E o prezență care tulbură echilibrul – „bântuie”

Și da – femeia aceea rămâne. Nu pentru că spune ceva, ci pentru că nu spune destul

 
Femeia care adulmeca iarba

cosașii s-au îndepărtat în marele parc și prospețimea
îmi inundă plămînii dinspre sacii coșuri de lîngă bancă
de acolo bîntuie mai puternic parfumul acesta esențial
pe care îl port întrupat din îndepărtata mea copilărie…
 
femeia de vis-a-vis frumoasă femeie pare amețită așa
cu pieptul nu mai puțin invadat de aburii verzi străvezii
vîrsta nu i-a oferit la fel de multe ocazii de antrenament
e mai nouă în experiența aceasta nu-i propun un schimb
 
dar n-o voi uita niciodată va rămîne în engrame parfumate
de parcă ar fi săpată în cea mai neagră mai  dură piatră!

Liviu Antonesei
 
20 – 21 Aprilie 2026, în Iași
 

aprilie 20, 2026

Abandonat în copilărie


nu mai știi cum arată o atingere sinceră doar recunoști când cineva o mimează și-apoi te lasă cu pielea ca după incendiu

te uiți în oglindă și vezi un organ nespecificat pe cale de dispariție

nu-ți mai spui pe nume ca să nu trezești nimic din ce-ai abandonat în copilărie

ai crescut ca un os fracturat pus greșit în ghips care acum se răzbună la fiecare mișcare de tandrețe

într-un vis ai văzut o femeie împingând un cărucior cu un câine mort în el și te-ai trezit cu gura plină de pilitură de fier

sângele tău refuză să mai bată în sincron cu metronomul ăsta social în care toată lumea are o

mască și nimeni nu știe de ce o poartă

ai scris odată te iubesc pe aburul de pe o oglindă și acum te bântuie în fiecare baie public

n-ai murit când ai vrut dar nici nu mai trăiești cum ți-ar plăcea

ai învățat să-ți pansezi visele cu rușine

să râzi în pumni ca să nu deranjezi pe nimeni cu durerea ta

ai ars o scrisoare pe care n-ai trimis-o niciodată și fumul ăla te vizitează de fiecare dată când

minți că ești bine

îți dorești uneori să nu fi avut piele să nu fi avut inimă să nu fi avut amintiri

să fii o pată de ulei în mijlocul unei ape stătute

să aluneci peste lume fără să te murdărești de ea

dar ai mâinile pline de oameni pe care nu i-ai iubit destul

și unghii roase de când tot încerci să sapi în tine până dai de o versiune de-a ta care nu te scuipă

în față

Gabriel Chiriac

aprilie 17, 2026

căderea lui Adam, pe stil nou

 

CPA – Marian Nicolae


ia spune, ai obosit? mi-e milă acum de tine, șarpe,

ai remușcări prietene, chiar tu? doar atât poți, nu mai mult?

mai bine renunți și hai să bem pe la niște agape

căci mere de aur din coșul tău nici Eva mea nu a vrut.

 

problema mea nu ești tu și-un Adevăr știut aleg mereu

problema ta e mai veche decât mine, dispari și din gând!

vai, au început să se întoarcă tot mai mulți la Dumnezeu

din ceata ta căzută, unul câte unul și toți plângând.

 

mulțimi de Adami și de Eve, râzând fără vreo vină,

făcut-au din Eden un spațiu ce-a devenit mult prea mic

pe-un portaltoi chiar pomul acela oprit ei azi îl cultivă

spunând: să facem dară și noi, cer și pământ din nimic.

 

eu, șarpele cel viclean, învins de tine… te știu și nu mere-aș fi vrut

Evei tale să îi aduc. aș fi avut cu totul altă idee:

un cal troian cadou, să pot și eu să te adorm din nou, de-aș fi putut

și înăuntrul lui să pun ispita: din coasta ta, înc-o femeie.


aprilie 02, 2026

De ce nu zâmbește Dumnezeu

 

C. P. A. – Marian Nicolae: l-am văzut pe Dumnezeu & povestea zidului


mă tot întreb ades, oare, de ce nu zâmbește Bunul Dumnezeu?

tu, cititorule? nu…, dar poate, nu cumva l-am supărat chiar eu?

El tot privind din veac la un Pământ citind atent ca într-o carte

vede vecinul lui, omul, zidind un gard înalt ce îi desparte.

vecine, îl chemă omul chiar pe Dumnezeu, făcut-am gard frumos?

trainic, să nu vedem ce-i înăuntrul curții, eu sunt mărinimos

și îți propun să împărțim cheltuiala pe din două, un târg cinstit.

zis-a Domnul: Eu nu-ți rămân dator și îndată Iisus a și plătit.

Doamne, plătit-am noi doi numai ce am cheltuit pe toate cele,

dar munca mea?, când Tu te odihneai, costă sudoarea frunții mele…

și cât mai sunt dator eu lumii?, tună cel mai cuminte dintre sfinți.

păi, tot ne mai despart, e calculul din deviz: fix treizeci de-arginți.

ultima strofă  dictată de un înger: zidul încerc să-l iau cu asalt

și-un cor de heruvimi din curte cântă psalmi, dar zidul este mult prea înalt,

iar un copil l-a desenat cu creta pe-acest zid zâmbind pe Dumnezeu

fix în locul în care multe cărămizi le zidisem cu sârg chiar eu.



aprilie 01, 2026

nebunii lui Dumnezeu

C. P. A. – Două poeme de Camelia Iuliana Radu


Tu cu mine nu ai vârstă

încăpem amândoi în același pantof
putem să călătorim pe spinarea orașului
ca o păpădie luată de vânt
suntem echipați cu tot ce trebuie
unei eternități.

Cine ar putea să ne trezească
să ne dea jos
pentru că nu avem tichet ștampilat
cu serie și număr de înregistrare?
Suntem clandestini

dar noi știm că în celălalt pantof
este piciorul lui Dumnezeu
înaintăm împreună.

de când căuta el doi nebuni
să îl pună în mișcare!?

Camelia Iuliana Radu

Încă puțin

Nu ridicați dimineața de pe iarbă,
încă mai stă culcată cu tâmpla pe rouă,
Încă mai visează.
Lăsați ferestrele în pace,
nu le deschideți brusc -
Lumina intră greu în lume,
ca un copil care nu știe dacă are voie.
Și tu, tu oprește-te.
Nu chema numele lucrurilor -
Ele vin singure,
încet, încet, încet
din tăcere în tăcere.
Auzi?
Pământul își mută somnul
de pe un umăr pe altul -
Mergeți mai încet.
Ziua e încă fragilă.

Frumusețea cioburilor

C. P. A. – Katia Fodor: Kintsugi 

Fără titluri, le-am citit ca pe un diptic foarte bun – un poem plin de simțiri, care te ține treaz până la un ușor suflu descrescent (asemenea vremii, vremurilor – „înghețul târziu de primăvară”), apoi, ca un brânci (îmi pare că și vremea are anticorpi), înflorește maiestuos (Eli Gîlcescu)  

I
Măruntul sfânt
Al țurțurilor care se topesc,
Și mănunchiurilor de raze
Răsfirând zăpada,
Cel care binecuvântează
Vâltorile și limanurile
Arătând cocorilor
Locurile de odihnă,
Cel desenat naiv
Într-un colț de șotron
Cu brațele desfăcute –
Un mesteacăn preaplin
De miracole…
Prima ploaie adevărată
Din martie
Îi va spăla chipul.
Îl pomenește cu duioșie
O bătrână
 În timp ce, oprită
La o traversare de stradă
(apare un râu de munte
învolburat în calea ei,
de netrecut)
Se gândește cu tristețe
La ce urmează:
Zăpada mieilor,
Înghețul târziu de primăvară,
Săptamâna Patimilor.

II

O carte de culoarea
Unei frunze, toamna
Nu s-ar fi gândit
Că într-un adăpost,
În plin și deplin război,
Va găsi
O carte scrisă în vreme
De pace,
Că o va deschide
(frigul îndeamnă
la incendii nebunești)
Mai întâi neatent,
Răsfirând pagini
(niște miei inflamabili),
Oprindu-se
Pe un liman de cuvinte
(alături, un stol de
lăstuni însetați),
Apoi va simți cum
Îi crește pe suflet
Un crâng de arini,
O pajiște cu margarete,
Un drum pe care
Strălucește prețioasă
Prima zăpadă,
Că i se va ivi pe un deal
Casa învăluită
În liniștea firească
A amurgului
Când toate grijile zilei
Se așează în pridvor
Și așteaptă cuminți
O ceașcă de ceai
Cu ultima lumină,
Că nu mai ajunge de afară
Nici un zgomot –
Ziduri prăbușite,
Blestemele zidarilor,
Cioplitorilor în piatră,
Tâmplarilor,
Praful și pulberea acoperind
Orice țipăt, orice plâns.
Și va ascunde cartea
La piept, în chip de
Făptură salvată alături de
Un inorog sau delfin
Sau Pasărea Albastră,
Sau un copil rătăcit.

martie 31, 2026

Dora

Se făcuse tîrziu de noapte, cu gînduri
reci,
cînd dedată mi-am dorit brațe de piatră
și zid de piatră mi-am dorit
s-o înconjor cu el; zid gros de piatră
prin care
nici o amintire de-a mea să nu străbată
și să-i înjunghie somnul grav.

Ea dormea cu genunchii la gură
tresărind ușor
de câte ori dam cu dalta în piatră. Am adormit și eu, cățărat pe zid
cu fruntea atîrnînd spre ea,
cu umbra făpturii atîrnînd în vid.

Și am visat că adormisem pe un zid
în timp ce visam că atîrn pe un zid
în care visam că atîrn pe un zid.

Nici o amintire rece nu a mai trecut spre
ea,
ea dormea în toate visurile cu genunchii
la gură
tresărind ușor de câte ori izbeam cu
dalta în piatră

Nichita Stănescu

martie 17, 2026

Doar iarba

 

C. P. A. – Adela Conciu: Doar iarba 


a căzut peste mine primăvara
dintr-o dată,
ca din cer

după ce-am învățat
cum se moare —
ca toamna,
ca frunza sub care tace
un greier.

a căzut peste inima mea uscată,
peste golul
în care păianjenul
țesea fum și rugină,

peste gândul
că visul e păcat.

și din durere
au început să iasă petale,

în piept
au bătut aripi uitate,

iar azi
doar iarba mă învață
să fiu iar
desculță,
alergând cu luna
prin lunci.

martie 16, 2026

ploaia fără stropi

C. P. A. – Marian Nicolae: Alte două poeme…

cuvintele mă știu după sete,

îmi tot cară apă de la izvor

ca niște zilieri tocmiți pe versuri.

apoi, ca niște copii jucăuși

îmi desenează setea pe asfalt,

iar ploaia nu cade decât fix acolo

pe mâzgăleala lor, un tablou efemer

căutat de o ramă celebră

care are în C.V. mai multe icoane.

martie 12, 2026

Îl știți pe poet?

îl știm pentru că vine doar cu bani mari

să cumpere cea mai scumpă bere și îl știm

pentru că asudă din toți rărunchii târând

butoiul la purtător pe care să îl umple

după ce își parchează anevoie cadillacul

lung și lat cât tot postul astronomic care

îl privește cu dojană în sec și cu jale

din cauza vremii, zice el, beau până-ncape

măsor ploile ca pe efecte personale

și când mai dau risipit pe spate

sar din mine toate cele o mie de păcate

Daniel Marian

martie 01, 2026

Rîul

C. P. A. – Dorin David

m-am scăldat în două din cele

patru rîuri ale suferinței

uneori am considerat că

prea din abundență

aș fi vrut să fie altfel

dar n-am putut schimba

nimic din toate astea

însă am refuzat cu încăpăținare

să intru în apa celui de-al treilea rîu

mi-am concentrat toată atenția la

cum să stau pe maluri

cum să ocolesc capcanele alunecărilor

cum să construiesc poduri

să pot trece de pe o parte pe alta

în siguranță

dar nu mi-am dat seama

că de fapt sînt ca broasca care fierbe

că sînt de fapt broasca

și că de cînd m-am născut

eram deja aici

cu fiecare clipă care trecea

eram cu o clipă mai bătrîn

trece și sînt

acum mi se pare totul

clar

firesc

potrivit

pentru că de ce știu

singura mea întrebare este acum

cînd unde cum

mă voi adînci

în apele limpezi ale celui de-al patrulea rîu