căderea lui Adam, pe stil nou

 

CPA – Marian Nicolae

ia spune, ai obosit? mi-e milă acum de tine, șarpe,

ai remușcări prietene, chiar tu? doar atât poți, nu mai mult?

mai bine renunți și hai să bem pe la niște agape

căci mere de aur din coșul tău nici Eva mea nu a vrut.

 

problema mea nu ești tu și-un Adevăr știut aleg mereu

problema ta e mai veche decât mine, dispari și din gând!

vai, au început să se întoarcă tot mai mulți la Dumnezeu

din ceata ta căzută, unul câte unul și toți plângând.

 

mulțimi de Adami și de Eve, râzând fără vreo vină,

făcut-au din Eden un spațiu ce-a devenit mult prea mic

pe-un portaltoi chiar pomul acela oprit ei azi îl cultivă

spunând: să facem dară și noi, cer și pământ din nimic.

 

eu, șarpele cel viclean, învins de tine… te știu și nu mere-aș fi vrut

Evei tale să îi aduc. aș fi avut cu totul altă idee:

un cal troian cadou, să pot și eu să te adorm din nou, de-aș fi putut

și înăuntrul lui să pun ispita: din coasta ta, înc-o femeie.

De ce nu zâmbește Dumnezeu

 

C. P. A. – Marian Nicolae: l-am văzut pe Dumnezeu & povestea zidului

mă tot întreb ades, oare, de ce nu zâmbește Bunul Dumnezeu?

tu, cititorule? nu…, dar poate, nu cumva l-am supărat chiar eu?

El tot privind din veac la un Pământ citind atent ca într-o carte

vede vecinul lui, omul, zidind un gard înalt ce îi desparte.

vecine, îl chemă omul chiar pe Dumnezeu, făcut-am gard frumos?

trainic, să nu vedem ce-i înăuntrul curții, eu sunt mărinimos

și îți propun să împărțim cheltuiala pe din două, un târg cinstit.

zis-a Domnul: Eu nu-ți rămân dator și îndată Iisus a și plătit.

Doamne, plătit-am noi doi numai ce am cheltuit pe toate cele,

dar munca mea?, când Tu te odihneai, costă sudoarea frunții mele…

și cât mai sunt dator eu lumii?, tună cel mai cuminte dintre sfinți.

păi, tot ne mai despart, e calculul din deviz: fix treizeci de-arginți.

ultima strofă  dictată de un înger: zidul încerc să-l iau cu asalt

și-un cor de heruvimi din curte cântă psalmi, dar zidul este mult prea înalt,

iar un copil l-a desenat cu creta pe-acest zid zâmbind pe Dumnezeu

fix în locul în care multe cărămizi le zidisem cu sârg chiar eu.

ploaia fără stropi

C. P. A. – Marian Nicolae: Alte două poeme…

cuvintele mă știu după sete,

îmi tot cară apă de la izvor

ca niște zilieri tocmiți pe versuri.

apoi, ca niște copii jucăuși

îmi desenează setea pe asfalt,

iar ploaia nu cade decât fix acolo

pe mâzgăleala lor, un tablou efemer

căutat de o ramă celebră

care are în C.V. mai multe icoane.

C. P. A. – Marian Nicolae: party ca în rai

 

C. P. A. – Marian Nicolae

Un poem cu adevărat… diafan și exuberant în același timp. Are un fel de „rai domestic”, unde sacru și profan se amestecă: imnuri și psaltică, munți și lanuri de grâu, femei ca mame și surori, iar poetul „falit”, parte din această armonie absurdă și blândă.

E ca și cum fiecare imagine e o fereastră: în ea vezi atât ludic, cât și solemn, cu o ironie blândă care nu rănește, ci invită la participare – la „petrecerea” din rai, la șoaptele dintre rânduri.

party ca în rai

Doamne,

am înțeles, din mintea coborâtă în inimă,

dar nu din pompița aia din stânga,

imnuri de slavă

o să curgă de pe înălțimile unor

munți care înțeapă un cer

ca niște afluenții grăbiți ai unui singur fluviu, al dragostei.

oameni decenți peste tot, îngeri enervanți de amabili,

toate femeile sunt doar mame și surori

soția îmi este ca o soră…

te rog Doamne, un favor,

nu sora mai mare, fă-o ca o soră mai mică…

fecioare despletite și desculțe prin lanuri de grâu…, n-ai să vezi,

astea de pe aici sunt toate cu părul împletit și cu rochii până după glezne

și știu toate drumul bătătorit spre casă!

voi fi un poet falit în rai

cine mai citește poezii de dragoste?!

eternul feminin devine un infinit trecător

pe cine mai interesează elogiile liniilor curbe pline de prăpăstii

devenite acum tobogane pentru joaca unor cuvinte cuminți

dintr-o poezie canonică care s-a pocăit, spovedit și împărtășit

cu niște sensuri mai noi.

de unde pot comanda pe aici o sticlă de vin la masa asta fără scrumiere

unde lăutarii de odinioară cântă acum Haydn, Beethoven și Mozart,

iar guristele smerite doar muzică psaltică și gregoriană.

hei, omule, treci deseară pe la mine, dau o petrecere,

vezi că las portița din spate deschisă,

se auzi în șoaptă o voce…

Marian Nicolae