Dimitrie

eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele
eu sunt fluturele care zboară prin aer
noi cu toţii suntem cei care mergem
pe pământ şi ne târâm în coate vocile
noastre nu se aud sunt slabe slabe
dar uneori noi ne vedem eu sunt şobolanul
care îşi scoate capul dintr-o gaură veche ştiu
că sunt urât şi din cauza asta sufăr enorm
iar eu sunt viermele
care mişună prin bălegar
şi eu am complexe dar vine seara şi ea mă ia
în palme şi se joacă cu mine noi cu toţii suntem
singuratici singuratici şi suferim enorm
din cauza asta iar eu sunt fluturele care
zboară pe sus şi eu sunt singur singur şi mă
înspăimânt uneori când mă uit în oglindă
dar vine seara şi vine vara şi noi
ieşim pe câmpie şi ascultăm cântecele
voastre şi nouă ne plac enorm
eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele
şi eu sunt fluturele care zboară prin aer
şi nouă ne plac la nebunie
cântecele voastre absurde

Dumitru Crudu 

În tăcere îți inventezi inima

În cereşti scriptorii se scrie cu sângele meu acum
Se aud din oraş mortierele meteoriţilor
Fructe sau capete de îngeri bufnind pe caldarâm
Câinii lătrând în palate pustii
Sub norii de marmură statuile fumegând decapitate.
Singura ta dovadă că exişti
E părul ei arzând ca o flacără
Pe străzi de smarald
Neliniştea pieptanându-mă, foşnetul de pergamente
în care
Cu morţii regi mă confund, îndepărtatele, palidele stele nu se mai zăresc
Luminile lor mai întârzie în ochii unui muribund.

Sărac eşti în lumina fulgerului
Tu ce asculţi la o fereastră deschisă
Privighetoarea cântând în solemnele pajişti
Visate de cel orb.
Se aude cum cade roua în infern
Un scârţâit imens de peniţe cutremurând cerurile
(în cereşti scritporii se scrie cu sângele tău acum.)
Cu braţul întins în flacăra rece a aerului
În tăcere îţi inventezi inima.

Ion Cristofor

* * *

înţelegi tu deznădejdea
celui ce se are doar pe sine?
– o mână cu un singur deget
încercând să apuce sfera –
zadarnic vii femeie cu coapsa ca o vioară
pe care cânt cu părul meu despletit
eu nu te mai pot iubi deschide fereastra
trebuie să fie cineva şi pe celălalt mal
altfel cine ar mai mişca lumea când dorm?

Costel Stancu

Fii liniștit

lui I. Negoițescu

Fii liniștit: ceasornicul e-ntors.

Copii, de-a bușilea, al căror tors
fragil ascunde-o lâncedă cruzime,
stârniți de vechi chimvale și enzime,
se suie, zi de zi, pe triste scări
ornate în graffiti cu măscări,
julindu-se și limpezind tavane
de lilieci cu aripile vane,
până la pragul blând de unde-ajung
să-ncline-n ochii lor orașul ciung,
și unde ploaia clipelor lehuze
li se prelinge sfârâind pe buze
din zimții albi cu leneșe tincturi
ai unei nevizibile structuri
de roți și pârghii cânepii ce-și poartă
în cercuri iuți alcătuirea moartă,
și unde cu surâsul lor fudul
îndoapă zilnic searbădul pendul
cu glas de bronz și pipăit statornic.
Fii fără grijă: vaca e-n ceasornic.
Dar, mai întâi, vei auzi un fel
de zvon, parcă țânțarii anofel
încazarmați în turn, la primărie,
și-ar sfărâma elitra viermărie
într-o suavă râșniță de scrum.
Apoi, auzul tău, ieșit în drum
cu-ncheieturi de vânt scăzând în cuget,
va fi sorbit și sfâșiat de muget.

Ștefan Augustin Doinaș

Mâna cu mănușă

Era ciocârlia în cer spulberată
tu erai râul sub gheaţă – veneai
atât de ascunsă şi atât de curată.

– Vezi, ciocârlia e-n cer spulberată
de ce porţi, iubite, mâna stângă înmănuşată ?

În jurul tău era o lumină ce îngheţa
şi ziua de tine înflorea, împrimăvărată
şi părul tău spre înalt se lăsa.

–Vezi, ciocârlia se desface-n durere
de ce porţi o mănuşă de za?
Bate umbra cântecului peste inima ta...

Eram cu şoimul la vânătoare
undeva prin evul crepuscular,
dar fluieram şi-l chemam în zadar
din vârstele trecute şi viitoare.

Cenuşa cântecului cădea peste noi,
te-am mângâiat atunci cu mâna-nzăuată,
cu mâna monstruoasă şi trilobată,
cu mâna de fier,
cu mâna uscată.

Dinu Flămând

Un poem în pânză

Daniel Dăian

· 

Pentru tine cu drag tare,tare, Liana Târziu,

U/P, Colaj 100/100 de Daniel Dăian,
„motorul lumii“

e păcat de toate treptele tale
de toate pietrele la rinichi
ojele, mulțumirile,spermele și batistele umede
e păcat de mâinile tale tăiate la dreapta
de ticurile care nu mai scrâșnesc în oglindă nervoase
de chiuvetele unde îți speli păcatele
ca pe niște farfurii
e păcat de ochii tăi în care fardul s-a amestecat cu retina
zdrobind în pupilă
toată lumina
e păcat de gesturile amestecate cu rochiile tale de seară
de urletele adunate împreună să își spună mocirlă
de bărbații care te-au regulat prea-fericiți
până au format un tunel de iubire
prin măruntaiele tale

e păcat de toate astea
care vin și trec
trec și vin

Închinare de seară

n-au plecat din viaţă rătăcesc

morţilor vii dumnezeu le arde și sufetul

tăciuni aprinși în negura zilei

limba le e nisipul strecurat dintr-o oră

în alta

trei biserici suprapuse pictate de orbi

mi-au modelat creierul după chipul

și asemănarea lor

imagini îngheţate și o pastă

vâscoasă dulceagă

sub limbă am ascuns medicamentul

m-au pus în genunchi roagă-l pe tatăl tău

să-mi fie mire

astupă cu trupul tău spărtura

din trupul meu

dă-i totuși o ultimă ţigară pe lumea inversă

pleacă privind înapoi

mișcă-te fă ceva mănâncă-ţi inima

șterge-ţi numele

Mihai Firică

http://www.revistascrisulromanesc.ro

Amintire

Copil, fragile globuri eu lansam din pai,

mărunte lumi închipuind pe cele mari.
Subt pomi mărunte lumi, copilă, urmăreai,
în aer le spărgeai cu râsul tău de rai.
Acolo stau și-acolo stai prin vrăji de mai.

Despăturam, în amintire, timp și rai.
Suntem pierduți și azi în nesfârșitul mai.

Lucian Blaga

Poezii, 1962

Vin și momente când nu-ți poți stăpâni râsul

vântul era ţinut în cârlige de piatră
când am început această plimbare

tu și eu
aceeași culoare ca anul trecut
printre pătratele de la casa cu șerpi

soarele și gândurile coboară o colină
din ochiul închis

vin și momente când
nu ne mai putem stăpâni râsul

moartea înaintează spre noi ca un felinar afumat

o mână ieșind dintr-o carte
să scuture singură o batistă
un timp

Viorel Mureșan

(din Buchetul de platină, Eikon, 2010)

Lectica

pe cer era o gălăgie de suflete uscate

vântul îşi purta frunzele
peste un om ghemuit
soarele pândea din podul pustiu al bisericii

sub robinete spuma se aduna în pisici tot mai albe

şi la teatre mâinile actorilor povesteau
despre o tabacheră căzută
de pe un pod de piatră în apă

pe praguri
un şir de nume nelocuite

toate vocile au încordarea
unei mâini
care aprinde o lumânare

Viorel Mureșan

(din Locul în care se va deschide cartea, Dacia, 2010)

Bucuria porumbelului

pictorul iese în pragul casei sale
să ne aducă toamna-n oraş

ia seama îi spunem
că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul
şi vei vedea lumea cu capul în jos

mai întâi o femeie păşeşte spre mine
purtând în braţe un nor parfumat

o cum se mai odihnea frumuseţea pe chipul ei
înainte de a-şi lua zborul lăsând
în urmă o creangă uscată

şi sondele pe un câmp de petrol
par îngeri fugiţi din biserică
să se bată între ei acolo cu rafalele ploii

dimineaţa aceasta dată cu pudră roşie pe obraz
moare în aplauze
aşa cum fără de veste le-ar apuca râsul
pe toate frunzele dintr-o pădure

în chenarul unei ferestre
un stol de berze tăcea
şi un meşter le netezea limbile

teme-te îi spuneam
că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul

omul aude cum pereţii casei sale
sunt ho-ho-te albe şi reci
iar noi înşiraţi pe lângă ele
ne întindem mâna
le ştergem de praf
cu sufletele înmuiate de ploaie

Viorel Mureșan

Șapte ani de secetă și penitență

din şapte-n şapte ani

dacă de-ajuns de albe sunt oasele

din văzduhul care se deschide de-odată

vine o pasăre somnoroasă şi plictisită

face rotocoale de pradă

peste viaţa ta

şi-ţi lasă la colţul din miazănoapte al casei

un cărbune sticlos

din lemn de măr părăsit

abia atunci se rup apele

şi-n grădina în care dormeai

începe din nou povestea

Nu mai semeni cu nimeni

în nici o oglindă

şi privirea se coboară în lucruri

şi se desferecă-n ceruri

până unde nu mai are preţ decât

cuvântul nerostit.

Nicolae Scheianu