Orice sărut ajunge cu un
capăt
dincolo de iubire. Iată – flori
pe-a căror scară de petale scapăt
ca soarele-ntr-o lume de culori.
Cu ce m-aleg e, poate, o
părere ;
mai hrănitoare însă decât sunt
căpşunii, spicul, fagurii de miere
şi vinurile-ntregului pământ.
Şi mai severă: nu pot să
m-apropii
adeseori decât încet, tiptil,
ca de un cârd de sperioase dropii,
de universul ei subtil.
E un imperiu transparent ce
iese
din lucruri şi le-aşază-ntr-un alt chip,
fie că-mi stau în faţă ca mirese,
fie că pier ca spumele-n nisip.
Acolo, mă cobor pe nişte
trepte
de marmură şi vânt şi mă scufund
printre contururile înţelepte
ale unei substanţe fără fund,
şi iarăşi mă ridic, să pipăi
tâlcul
ce se desprinde din adâncul ei.
Iar vremea trece, resfirată-n pâlcul
cocorilor, vărsând pe răni ulei.
Şi doar acea alcătuire simplă
de forme şi de sunete-n azur
mai stăruie, fluidă, lângă tâmplă
purificând paragina din jur.
Orice sărut ajunge cu un
capăt
dincolo de iubire. Dă-mi-l, deci,
cu soarele acum, să simt cum scapăt
în codrul dedesubt, fără poteci.
Ștefan Augustin Doinaș
