Ce mai e nou pe la Craiova

CPA – Gela Enea: ce mai e nou pe la Craiova 

 ce să fie?!
s-au mai rărit porumbeii din parc au mai murit niște vecini
 lumea subterană s-a-mbogățit cu guri
de liniște
în presa locală se zgribulește hârtia sub apăsarea
știrilor false
 la barul de pe unirii o angajată a cerut ordin de protecție/ băuse
 din paharul cui nu trebuie/ gustul
a ținut nepermis de mult
pe partea cealaltă de trotuar cineva se roagă pentru integritatea ei
poate chiar eu/ aș face bine să-mi amintesc
 cerneala memoriei se evaporă repede semn rău la vârsta asta
ce vârstă/ una pe care
  n-o declari la starea civilă dar te culci cu ea-n pat
îi faci masaj îi plătești rețete îi repeți că e cea mai frumoasă
  în gândul tău pătat de minciună crezi altceva
 adevărul sare din lingură pe fața de masă/ ce oroare
la ungureni pământul îți dă voie să intri nu-ți mai dă voie
 să ieși  pe la voi e altfel?!
 în zona de centură se construiește un spital mare pentru ca oamenii
 să înceteze să se creadă zei
 cum îi bănuiesc de aroganță vor cere consult lui dumnezeu
 cât despre mine îi dau pastilele mamei și-o rog să mai întârzie puțin
am nevoie să rămân copil iar asta doar de ea depinde
în rest
timpul chițăie ca un guzgan prin conductele sparte

Ultimul poem

CPA – Silviu Gongonea
încă un hop mental încă o moarte sigură
evitată la mustață când peștii clocotesc în lac
aș vrea să pescuiesc din memorie
vederi razante mici slăbiciuni libelule așezate aiurea
din nou moarte măruntă cu sărut
mii de guri pe oglinda zilei din anii ‘80
m-am săturat de moartea din anul nașterii mele

am întors mereu încrezător fața spre poezie
acum mă caută fericirea
deci voi cânta în felul meu
pasărea ʻōʻō  a tăcut fluierul ei gutural lamentația ei erotică au încetat
să îi fie de bine în panopticul ei din neant

Cecilia este în drum spre inima mea
ei îi dedic ei fericirea

lacul, sălciile, inima erau la locul lor. am mers prin împrejurimi, multă verdeață, cupolă de crengi
mai este cea mai crudă lună din an

De parcă în ea se află adevărul, greutatea și toată sarea pământului

CPA – Dorin Popa

o privesc des cu acea atenție neliniștită

cu care oamenii urmăresc focul,

marea sau chipul cuiva care doarme

de parcă ceva esențial pentru lume ar fi trecut prin ea pentru o secundă

și eu trebuie să fiu atent să nu pierd

nu este cea mai frumoasă femeie,

doar cea mai blândă

și cea mai puțin sigură de ea în expresie

mai mereu e bucuroasă și încrezătoare,

dar uneori tace atât de mult,

încât am impresia

că ascultă altă viață decât a mea

are un fel straniu de a se mișca prin lume, unduios, ușor absent, șfichiuitor,

și totuși devastator, ca și cum trupul ei știe ceva ce mintea încă nu a aflat

când își ridică ochii spre mine, simt,  aproape rușinat, că viața poate fi 

simplă de tot și tare grea în aceeași vreme

într-o seară a rupt pâinea cu mâinile,

iar pe degetele ei rămăseseră firimituri

 și puțină sare

lumina era slabă, afară trecea un tramvai, cineva râdea pe stradă, iar ea nici măcar

nu bănuia că pentru două secunde

toată existența mea se adunase acolo

nu în idei, nu în marile răspunsuri,

nu în cărțile prin care încercăm

să suportăm mai elegant moartea

se află viața

poate în lucrurile acestea fragile:

aburul unei cești, umerii femeii iubite,

felul în care îți spune „vino”,

fără să folosească vreun cuvânt

iubirea începe exact aici:

nu când îl idealizezi pe celălalt,

doar când simți, fără să poți demonstra,

că în prezența lui lumea

își pierde mult din falsitate

o mai văd uneori mergând prin casă,

cu părul strâns neglijent, cu tălpile goale

și mă lovește gândul că omul poate trăi

o viață în jurul unei singure prezențe,

că toate ambițiile, teoriile,

toate formele noastre de inteligență

pot deveni ridicole în fața unei ființe care

își ridică obosită mâna și-și atinge fruntea

de parcă în ea s-ar afla adevărul,

greutatea, și toată sarea pământului

tulburător este că ea nu știe

își trăieste firesc fragilitatea, durerile,

micile bucurii de seară, oboseala,

gesturile imperfecte fără să știe măcar

că pentru cineva a devenit

locul interior

în jurul căruia se așează lumea

poate aceasta este iubirea adâncă:

felul în care o ființă omenească, trecătoare, contradictorie, vulnerabilă,

ajunge să poarte pentru tine

mai multă realitate

decât restul lumii la un loc

Refugiu

 

CPA – Două poeme noi de Paul Țibuleac

Duplicitate Cum noaptea a-ndrăznit să-mi ceară tribut somnului în miez de toamnă mă tot prefac că nu-aș ști ce-nseamnă imboldul de-a-ncerca masca de ceară și stările tocmite trecerii prin vamă când viața se răstoarnă și împarte aiurea zilele că nu mai pot în parte să le resorb lumina care se destramă cu lumea unde mi-am găsit refugiu și-n care totul în bătaia inimii se-ndreaptă când timpul pare o conductă dreaptă și cerul se întinde într-un fel de giulgiu. Prag Când duminica iese din biserică spre centru simțurile-s imiscibile în sânge iar trupu-i susținut de-un cor de îngeri pentru sisifica-ncercare de-a se smulge din limitele-mprumutate simultan cu lutul de harul pogorât din cer să-mpartă veșnicia în germeni pentru tot născutul constrâns a relua de la-nceput călătoria canonică între ce-ar vrea și ce-i menit să fie în carnavalul lumii cu sau fără mască cu paradisu-ntredeschis la purtător ca terapie a încercării prin care-o să renască.

Et ego in Kastania…

acolo sub candelabrele luminoase ale castanilor

atît de mulți în copilăria mea așa de rari astăzi

trebuiau multe nuci pentru bulgării de zăpadă

candelabre spre care urcă sufletele inocenților

acolo am șezut am plîns și am chibzuit îndelung

cine n-a cunoscut ura de sine nu se va cunoaște

cine nu o topește la vreme rămîne nătîng infirm

atît am aflat pe lungul drum sub coroana castanilor

e toată cunoașterea mea e tot ce voi lăsa moștenire

nu așteptați marile daruri din mîna goală a săracului

n-a știut să fie nici sărac în toată puterea cuvîntului…

cu o găleată găurită torn apă să le înviorez rădăcinile

nu, nu mi-l pot închipui pe Sisif zîmbind fericit…

noi credem că vom putea înșela ca niște sperjuri soarta

nu, nu este cu putință sub lumina stranie a castanilor! Liviu Antonesei

17 Mai 2026, în Iași

Colaps

țara asta miroase

a praf

a sarmale

și a poeți nepublicați

până și câinii vagabonzi

latră în vers liber

noi supraviețuim magnific, iubitule

ca păduchii în scalpul neted al istoriei

ne iubim între două poezii

între două minciuni televizate

între ce mai rămâne după

taxe și impozite

și totuși dimineața

soarele răsare

iar eu încă mai cred

că poezia poate salva ceva

măcar un sărut

măcar un timp

măcar rușinea de a fi

eu încă beau cafea la Ikea

(pentru că este moca)

și mă gândesc că poezia mea

a ajuns un câine vagabond

slab

genial

dar mereu izgonit din centru

copilul meu visează

ce n-am putut să-i ofer

tata visează pensii mai mari

iar noi visăm poezie

ca niște idioți cu diplomă

aproape în colaps

sentimental și financiar

între

o factură neachitată

o iubire toxică

și un serial pe Netflix

iubitule

noi suntem

ultimii romantici ai falimentului

facem dragoste

între două notificări bancare

și visăm Parisul

ca niște bătrâni

cu pașaportul expirat

Lidia Zadeh

Descompunere

 

CPA – George Nina Elian

văzuseră   auziseră   știuseră: 

impassible ma neige

tombait sur la table d’échecs

(poezia ah

poezia regina sau târfa pe care

unii o consideră cea mai ieftină

telecabină ce duce spre culmile gloriei) 

melancolia mea e sinonimă cu fericirea

moartea mea – cu libertatea absolută

(o încăpere plină de orologii tărâmuri

necunoscute și alte reziduuri opiacee)

of inimioară hei viața mea ah trecutul

meu glorios de bețiv ordinar  

                                      unde v-ați dus?

va dăinui din mine cel mult o

grămăjoară de oase (făptură alcătuită din numai cinci degete) 

ca o sălbăticiune sfârtecată la

hotarul pădurii de diamante

și iar va fi luni pe pământ și pe ape

și iar

indolentă ninsoarea mea va cădea

peste o tablă de șah