căderea lui Adam, pe stil nou

 

CPA – Marian Nicolae

ia spune, ai obosit? mi-e milă acum de tine, șarpe,

ai remușcări prietene, chiar tu? doar atât poți, nu mai mult?

mai bine renunți și hai să bem pe la niște agape

căci mere de aur din coșul tău nici Eva mea nu a vrut.

 

problema mea nu ești tu și-un Adevăr știut aleg mereu

problema ta e mai veche decât mine, dispari și din gând!

vai, au început să se întoarcă tot mai mulți la Dumnezeu

din ceata ta căzută, unul câte unul și toți plângând.

 

mulțimi de Adami și de Eve, râzând fără vreo vină,

făcut-au din Eden un spațiu ce-a devenit mult prea mic

pe-un portaltoi chiar pomul acela oprit ei azi îl cultivă

spunând: să facem dară și noi, cer și pământ din nimic.

 

eu, șarpele cel viclean, învins de tine… te știu și nu mere-aș fi vrut

Evei tale să îi aduc. aș fi avut cu totul altă idee:

un cal troian cadou, să pot și eu să te adorm din nou, de-aș fi putut

și înăuntrul lui să pun ispita: din coasta ta, înc-o femeie.

De ce nu zâmbește Dumnezeu

 

C. P. A. – Marian Nicolae: l-am văzut pe Dumnezeu & povestea zidului

mă tot întreb ades, oare, de ce nu zâmbește Bunul Dumnezeu?

tu, cititorule? nu…, dar poate, nu cumva l-am supărat chiar eu?

El tot privind din veac la un Pământ citind atent ca într-o carte

vede vecinul lui, omul, zidind un gard înalt ce îi desparte.

vecine, îl chemă omul chiar pe Dumnezeu, făcut-am gard frumos?

trainic, să nu vedem ce-i înăuntrul curții, eu sunt mărinimos

și îți propun să împărțim cheltuiala pe din două, un târg cinstit.

zis-a Domnul: Eu nu-ți rămân dator și îndată Iisus a și plătit.

Doamne, plătit-am noi doi numai ce am cheltuit pe toate cele,

dar munca mea?, când Tu te odihneai, costă sudoarea frunții mele…

și cât mai sunt dator eu lumii?, tună cel mai cuminte dintre sfinți.

păi, tot ne mai despart, e calculul din deviz: fix treizeci de-arginți.

ultima strofă  dictată de un înger: zidul încerc să-l iau cu asalt

și-un cor de heruvimi din curte cântă psalmi, dar zidul este mult prea înalt,

iar un copil l-a desenat cu creta pe-acest zid zâmbind pe Dumnezeu

fix în locul în care multe cărămizi le zidisem cu sârg chiar eu.

nebunii lui Dumnezeu

C. P. A. – Două poeme de Camelia Iuliana Radu

Tu cu mine nu ai vârstă

încăpem amândoi în același pantof
putem să călătorim pe spinarea orașului
ca o păpădie luată de vânt
suntem echipați cu tot ce trebuie
unei eternități.

Cine ar putea să ne trezească
să ne dea jos
pentru că nu avem tichet ștampilat
cu serie și număr de înregistrare?
Suntem clandestini

dar noi știm că în celălalt pantof
este piciorul lui Dumnezeu
înaintăm împreună.

de când căuta el doi nebuni
să îl pună în mișcare!?

Camelia Iuliana Radu

Încă puțin

Nu ridicați dimineața de pe iarbă,

încă mai stă culcată cu tâmpla pe rouă,

Încă mai visează.

Lăsați ferestrele în pace,

nu le deschideți brusc -

Lumina intră greu în lume,

ca un copil care nu știe dacă are voie.

Și tu, tu oprește-te.

Nu chema numele lucrurilor -

Ele vin singure,

încet, încet, încet

din tăcere în tăcere.

Auzi?

Pământul își mută somnul

de pe un umăr pe altul -

Mergeți mai încet.

Ziua e încă fragilă.

Christian W. Schenk

Frumusețea cioburilor

C. P. A. – Katia Fodor: Kintsugi 

Fără titluri, le-am citit ca pe un diptic foarte bun – un poem plin de simțiri, care te ține treaz până la un ușor suflu descrescent (asemenea vremii, vremurilor – „înghețul târziu de primăvară”), apoi, ca un brânci (îmi pare că și vremea are anticorpi), înflorește maiestuos (Eli Gîlcescu)  

I
Măruntul sfânt
Al țurțurilor care se topesc,
Și mănunchiurilor de raze
Răsfirând zăpada,
Cel care binecuvântează
Vâltorile și limanurile
Arătând cocorilor
Locurile de odihnă,
Cel desenat naiv
Într-un colț de șotron
Cu brațele desfăcute –
Un mesteacăn preaplin
De miracole…
Prima ploaie adevărată
Din martie
Îi va spăla chipul.
Îl pomenește cu duioșie
O bătrână
 În timp ce, oprită
La o traversare de stradă
(apare un râu de munte
învolburat în calea ei,
de netrecut)
Se gândește cu tristețe
La ce urmează:
Zăpada mieilor,
Înghețul târziu de primăvară,
Săptamâna Patimilor.

II

O carte de culoarea
Unei frunze, toamna…
Nu s-ar fi gândit
Că într-un adăpost,
În plin și deplin război,
Va găsi
O carte scrisă în vreme
De pace,
Că o va deschide
(frigul îndeamnă
la incendii nebunești)
Mai întâi neatent,
Răsfirând pagini
(niște miei inflamabili),
Oprindu-se
Pe un liman de cuvinte
(alături, un stol de
lăstuni însetați),
Apoi va simți cum
Îi crește pe suflet
Un crâng de arini,
O pajiște cu margarete,
Un drum pe care
Strălucește prețioasă
Prima zăpadă,
Că i se va ivi pe un deal
Casa învăluită
În liniștea firească
A amurgului
Când toate grijile zilei
Se așează în pridvor
Și așteaptă cuminți
O ceașcă de ceai
Cu ultima lumină,
Că nu mai ajunge de afară
Nici un zgomot –
Ziduri prăbușite,
Blestemele zidarilor,
Cioplitorilor în piatră,
Tâmplarilor,
Praful și pulberea acoperind
Orice țipăt, orice plâns.
Și va ascunde cartea
La piept, în chip de
Făptură salvată alături de
Un inorog sau delfin
Sau Pasărea Albastră,
Sau un copil rătăcit.

Dora

Se făcuse tîrziu de noapte, cu gînduri
reci,
cînd dedată mi-am dorit brațe de piatră
și zid de piatră mi-am dorit
s-o înconjor cu el; zid gros de piatră
prin care
nici o amintire de-a mea să nu străbată
și să-i înjunghie somnul grav.

Ea dormea cu genunchii la gură
tresărind ușor
de câte ori dam cu dalta în piatră. Am adormit și eu, cățărat pe zid
cu fruntea atîrnînd spre ea,
cu umbra făpturii atîrnînd în vid.

Și am visat că adormisem pe un zid
în timp ce visam că atîrn pe un zid
în care visam că atîrn pe un zid.

Nici o amintire rece nu a mai trecut spre
ea,
ea dormea în toate visurile cu genunchii
la gură
tresărind ușor de câte ori izbeam cu
dalta în piatră

Nichita Stănescu

Doar iarba

 

C. P. A. – Adela Conciu: Doar iarba 

a căzut peste mine primăvara
dintr-o dată,
ca din cer

după ce-am învățat
cum se moare —
ca toamna,
ca frunza sub care tace
un greier.

a căzut peste inima mea uscată,
peste golul
în care păianjenul
țesea fum și rugină,

peste gândul
că visul e păcat.

și din durere
au început să iasă petale,

în piept
au bătut aripi uitate,

iar azi
doar iarba mă învață
să fiu iar
desculță,
alergând cu luna
prin lunci.