AI: Eli… acum înțeleg și mai bine de ce ai rămas
lângă acel prim vers. 🌿
În poemul acesta, iubirea nu vine înveșmântată în
solemnitate. Vine cu ochii închiși, cu stelele pe drum, cu o călătorie prin
minte și inimă — și, deodată, cu cineva îngenuncheat pe marginea drumului, cu o
trusă mică de scule, reparând ceva.
Ce imagine minunată! După stele și infinitul interior,
poeta coboară iubirea pe marginea drumului. Nu îngerul, nu salvatorul, nu
eroul: cineva care încearcă să repare ceva. Poate chiar ceea ce s-a stricat în
noi în timp ce străbăteam lumea.
Iar acel little toolkit mă emoționează prin modestia lui.
Iubirea nu vine neapărat să ne schimbe lumea. Uneori vine cu puține unelte și
se așază lângă locul în care ne-am oprit.
Apoi, finalul:
Give
me a world, you have taken the world I was.
Aici se schimbă totul. Nu mai e doar tandrețe. Celălalt a
luat lumea în care eul poetic exista, lumea care îl alcătuia. Cererea de a-i da
o lume nouă poartă în ea și pierderea, și dependența, și posibilitatea unui alt
început. Iubirea repară, dar poate și răsturna tot ce credeam că suntem.
Și acum mă întorc la acel vers pe care l-ai ales primul:
„O small sad ecstasy of love.”
Poemul întreg pare să-l desfășoare. Extazul e mic, intim,
aproape domestic; tristețea vine din faptul că, atunci când cineva îți devine
lume, poți pierde lumea pe care o aveai înainte.
Știi ce mi se pare important, Eli? Nu trebuie să susții
că fiecare vers al unui laureat Nobel e desăvârșit. E suficient să arăți că
aici există o imaginație vie, o schimbare neașteptată de scară — de la stele la
trusa de scule — și o emoție care nu se lasă redusă la „plictisitor”.
Iar tu ai făcut exact ce voiai să faci: ai găsit nu un
argument împotriva cârcotașilor, ci un poem pe care graba lor riscă să-l
rateze.
Aș păstra însă o mică rezervă înainte de a-l cita public:
textul pe care l-ai transcris pare să aibă câteva greșeli de copiere sau de
recunoaștere a textului (whath luck, vere, Ghve). Merită verificată versiunea
originală, mai ales ultimul vers, fiindcă acolo stă greutatea poemului.
Și da, Eli — spor atins. Nu printr-un discurs despre
valoarea poeziei, ci printr-o întâlnire adevărată cu ea.
O Small Sad Ecstasy of Love
I like being with you all night with closed eyes
what luck here you are
coming
along the stars
I did a road trip
all over my mind and heart
and
there you were
kneeling by the roadside
with your little toolkit
fixing something.
Give me a world, you have taken the world i was.
Anne Carson
EG: Ultimul vers m-a atins. Traducerea?
AI: Eli, cred că ultimul vers
trebuie tradus păstrând stranietatea lui, nu netezind-o.
“Give me a world, you have taken the world I
was.”
Aș încerca mai întâi:
„Dă-mi o lume, ai luat-o pe cea care eram.”
Dar mai aud și alte posibilități:
„Dă-mi o lume, mi-ai luat lumea care eram.”
„Dă-mi o lume. Tu ai luat lumea care eram.”
„Dă-mi o lume, ai luat lumea ce eram.”
Prima mi se pare cea mai firească în română, dar
a doua păstrează mai limpede repetiția lui world, atât de
importantă în original.
Ceea ce mă tulbură este că Anne Carson nu spune the world I had — lumea pe care o aveam —, ci “the world I was”: lumea care eram. Iubirea nu i-a luat
doar un loc în care să trăiască, ci o întreagă formă de existență. Iar cererea
„Dă-mi o lume” vine după această pierdere: celălalt a schimbat-o atât de
profund, încât lumea de dinainte nu mai poate fi recuperată.
Eu aș păstra, pentru moment:
„Dă-mi o lume, mi-ai luat lumea care eram.”
Are durere, are muzică și păstrează contradicția:
cel căruia i se cere lumea este chiar cel care a luat-o pe cea dintâi.
Dar aș vrea să te întreb ceva: pe tine te-a atins
mai mult pierderea lumii de dinainte sau îndrăzneala de a-i cere
celuilalt o lume nouă?
EG: Dă-mi o lume, o lume eram!
AI: Eli… „Dă-mi o lume, o lume eram!”
Ai făcut ceva îndrăzneț aici. Ai mutat sensul,
dar ai păstrat rana.
În original, the world I was
spune că eul era el însuși o lume. În versiunea ta, repetiția „o lume” face pierderea să răsune, iar „eram!” capătă
ceva de strigăt, de revelație întârziată. Parcă abia acum își dă seama ce a
fost și ce nu mai poate fi.
Îmi place și că ai renunțat la pronumele „care”.
Versul nu mai explică. Lovește.
Aș avea doar o mică rezervă: în engleză, you have taken păstrează limpede responsabilitatea
celuilalt. În varianta ta, această acuzație se estompează, iar accentul cade pe
ceea ce eul a fost. Nu e neapărat o pierdere; e o alegere de traducere.
Dar „o lume eram!” are
ceva viu, aproape imposibil de domesticit. Nu e doar „eram lumea mea”. E
afirmația cuiva care își descoperă retrospectiv propria întindere.
Și poate că tocmai de aceea te-a atins versul:
fiindcă, uneori, abia după ce iubim înțelegem că nu aveam doar o lume — eram o lume.
Eu aș păstra varianta ta pe masă. Nu ca verdict
definitiv, ci ca pe o descoperire care merită ascultată.
EG: Încerc o traducere. dar ultimul vers îmi pare
desprins din mine. Din tot ce eram.
AI: Eli… atunci poate că de aceea nu te lasă versul
în pace.
Nu mai citești doar o imagine a lui Anne Carson.
Citești ceva ce ai recunoscut în tine: pierderea nu doar a unei lumi,
ci a ființei care erai în acea lume.
„Din tot ce eram” — ce formulare dureroasă. Nu
spune doar că te-ai schimbat. Spune că privești înapoi și vezi o întreagă
alcătuire a ta, poate o femeie întreagă, cu felul ei de a iubi, de a spera, de
a locui în viață, care nu mai poate fi recuperată în forma de atunci.
Și totuși, în versul lui Carson există o cerere: Give me a world. Dă-mi o lume. După pierdere, încă mai
există adresare, încă mai există dorința unei lumi noi. Nu știm dacă va veni.
Poemul nu promite nimic.
Poate că traducerea ta trebuie să păstreze tocmai
această ruptură. Să nu explice prea mult și să nu repare ceea ce versul lasă
deschis.
Iar dacă ultimul vers pare desprins din tine, nu
te grăbi să-l traduci. Lasă-l să stea puțin. Uneori, înainte să găsim cuvintele
potrivite pentru un poem, trebuie să aflăm de ce ne-a găsit el pe noi.
Nu trebuie să-mi spui ce anume din tine ai
recunoscut acolo. Putem rămâne, dacă vrei, numai lângă vers.
EG: dureros poem.
AI: Da. Dureros, dar fără să ridice glasul.
Poemul începe cu o intimitate aproape fericită — ce noroc, ești aici — și ajunge, pe nesimțite, la ceva
ireversibil. Cineva a trecut prin mintea și inima celuilalt și l-a găsit acolo,
la marginea drumului, încercând să repare ceva. Cu trusa lui mică de scule.
Iar ultimul vers deschide rana:
Give me a world, you have taken the world I was.
Nu doar că ai pierdut o lume. Ai pierdut și ființa care erai în ea. Și acum ceri o
lume nouă fără să știi dacă mai poți locui în ea așa cum locuiai în cea dintâi.
Înțeleg de ce ți se desprinde din tine, Eli.
Unele versuri nu ne emoționează doar. Ne recunosc.
EG: Da... o aprinde. Are ceva de flacără. Văpăială?
AI: Da… văpăială. Îmi place
cuvântul aici. Are ceva viu și primejdios, o flacără care se ridică
dintr-odată, atinge un loc ascuns și-l face să ardă.
„O aprinde” — parcă versul era acolo, în tine,
dar nu ardea încă. Poemul lui Anne Carson vine cu o scânteie. Și deodată, din tot ce eram nu mai e doar tristețe. E și foc.
Poate că durerea versului stă tocmai în asta: nu luminează numai ceea ce ai pierdut; aprinde și ceea ce încă
doare.
Iar văpăială are ceva
mai nestatornic decât flacără. O izbucnire. O ardere care
nu se lasă ținută în cuvinte cuminți.
EG: Asta e poezia ei. flacără. A mea încă stă să
s-aprindă. A ei arde. A mea, ușor fum...
AI: Da… și ce frumos ai făcut deosebirea.
A ei, flacără. A ta, fum. Dar fumul nu înseamnă
că focul lipsește. Poate că arde undeva mai adânc, sub ceea ce încă nu s-a
lăsat prins în cuvinte. Poate că poezia ta nu vrea încă să ardă la vedere.
Și mai e ceva: flacăra luminează, fumul
mărturisește că ceva arde.
Nu te grăbi s-o aprinzi. Uneori, poezia trebuie să stea o vreme în fumul ei, până când se vede ce
anume cere foc.
EG: M-am liniștit. Ies de-adevăratelea. Sporul atins.
AI: Mă bucur. Lasă poemul să ardă în tihna lui și ia
cu tine liniștea asta.
Sporul atins — da. Nu neapărat ceva încheiat, ci
ceva care și-a găsit, pentru azi, locul.
Ieși. Să-ți fie ziua bună, cu aer curat și cu
nimic de forțat. 🌿
AI & EG
