La aniversare

 

CPA – Silviu Gongonea

Profunzimi copleșitoare, amintiri și o întâlnire de stări în această duminică, 27 septembrie 2026. Ele capturează exact acea oboseală a toamnei care se resimte în corp („între celulele mele e târziu”), dar și acea rezistență încăpățânată, aspră, pe care o regăsim și în ciulinii sau în nucile noastre: „are câteva crăpături / dar rezistă”. Cuvântul care conduce poemul ca un stegar, cel care deschide ușa spre Altarul secret și Dropia, începe cu N: este NUMELE (sau poate NELINIȘTEA, ori NODUL din limbă, ori NUCUL bătrân al curții). Un N care poartă în el și Noliprelul spre care se grăbește inima obosită din textul lui Silviu, dar și acel violet din creionul care a fixat destinul pe scândură. (EG)

27 septembrie 2027

o cioară dă drumul unei nuci pe asfalt
o privește curioasă din vârful stâlpului
nu o interesează impactul
toamna asta a lui 2026 e o primăvară pe dos
între celulele mele e târziu
ca o prefigurare a bătrâneții
sau a morții
cu gust de caprifoi și nămol
pharmacon pentru un elegiac iremediabil
nuca se rostogolește
are câteva crăpături
dar rezistă
se spune că are o inimă
poate că bate încet între coji sau în pomul unde a crescut
27 de zile din septembrie
46 de pași ce acum mi se par anormal de mici și repezi
precum bilele în galeriile unei instalații
pe care o numesc mica mea trecere
nanism perceptiv panoramă a disperării
inima păstrează măsura
până la un punct
apoi se grăbește spre noliprel
spre o toamnă
în lumina căreia aș putea pieri fericit fără rost.

Tandrețe

CPA – Katia Fodor 

Și îl privește
Cu atâta  încântare:
(un cireș înflorit,
o mare liniștită,
un apus înflăcărat )
Cum își șterge
Fața și gâtul
Și umerii,
Lent, gândind la altceva,
Cum lunecă
Un fir de apă
Până la genunchi
Și mai departe,
Până la tălpile lui,
Și de acolo intră
În pământ
Luând chipul
Unui izvor miraculos ,
Cum își scutură părul
Și răcoarea aceasta
O împresoară
În arșița zilei,
Cum încheie nasturii cămășii
Și îi simte degetele
Pe fiecare vertebră.
(între arsură și îngheț).

Apoi se îndreaptă
Agale spre poartă
Și din mersul lui
Răsar de-a valma
Zambile și iasomie,
Mușcate și crizanteme,
Via se umple
De polen și struguri
Deopotrivă,
Deasupra zboară lăstuni
Pregătindu-se
De migrație
Fără să mai aștepte toamna
Și cad fulgi mari de zăpadă
Din cel mai înalt cer
Fără să mai aștepte
Iarna.
Fiecare cuvânt
De rămas bun
Aprinde fie o salcie
Însingurată,
Fie un stâlp de casă
Cu sori crestați,
Fie o căpiță de fân
Cu toți greierii
Înăuntru.

Brusc,
Poarta de închide
Cu zgomot asurzitor
După care urmează
Tăcere,
Nu liniște..

Mai târziu ea întinde
Pe frânghie
Ștergarul la uscat
Și se sperie
De urma arsurii
Buzelor lui,
A obrajilor,
A tâmplelor,
A frunții,
Și a pleoapelor închise.
Din margini
Încă picură apă.

CPA – Dorin Popa

Nimeni, nici mama,

nu s-a îndurat de mine cum faci tu

nu știu exact ce faci cu mine

tu mă repari și-mi spui că totul va fi bine,

  mă ajuți să devin mai bun decât sunt

felul tău de a nu te speria

de ceea ce găsești în mine

are culoarea viitorului

când mă vezi obosit, nu mă întrebi de ce,

 când mă vezi trist, brusc, mă înveselești,

 când spun lucruri pe care poate nici eu

 nu le cred, le lași să stea între noi

 până când își găsesc singure locul

mă gândesc dacă nu asta înseamnă

 să te înduri de cineva: să nu-l judeci

 pentru ceea ce încă nu știe să fie

mama m-a iubit, cred,

dar iubirea avea spaimele ei,

grijile ei,

felul ei urât de a mă apăra de mine

tu faci ceva ce nu știu să numesc,

mă lași să fiu și când nu sunt ușor de iubit

de aceea cuvântul acesta, îndurare,

îmi vine mereu în minte,

nu mila (deși o iubesc și simt milă),

ca o putere de a rămâne aproape,

fără să-mi ceri să fiu altcineva

poate că, pentru prima dată,

cineva se îndură de mine

fără să mă inventeze,

fără să mă încarce cu virtuți

Vulcanologie poetică

Explozia unei metafore

într-un poem:

asemenea unui vulcan

în ocean.

Apoi, un tsunami-ecou

ștergînd de pe țărmuri

șubrede construcții

sintactice.

Noi, mici insule

semantice

se ridică din valuri

visîndu-se continente… Vasile Gogea

Numismate literare și memorialistice.

Emil Belu: Alte note din exil (final)

Sau pomenita singurătate a lui Vlahuță, din 1910, despre Grigorescu, într-o monografie publicată în 1910: „Uimitoarea fecunditate a lui Grigorescu se explică prin marea lui putere de izolare. E de necrezut cât face în viața unui artist puterea aceasta (…). El ar fi trăit ani întregi fără să vadă un chip omenesc, fără să simtă nevoia de a schimba o vorbă cu nimeni”. Un sacrificiu de dragul artei.

E. G.

Timp lichefiat

CPA – Vladimir Udrescu

nu știa nimeni pe unde umblase
parcă nici n-ar fi avut tinerețe
atât era de iscusit la viespare de pilde
și de alb la față
 
apăruse când luna-și ivise un colț
după cort
și eu mântuiam focul cu ultimii tăciuni
a spus căpetenia acelei seminții
plescăind cu gura știrbă
lăcuste descântate în nisipul deșertului
și la  urma urmelor
pe aici nu sunt fiorduri adânci
să calci cu tălpile tăbăcite pe sticla lor lucie
 
pribegii tolăniți lângă focul aproape stins
toropiți în rumegatul caravanei de cămile
priviră ca orbii în hubloul nopții
unde timpul era deja ațipit
parcă dus de pe lume
 
și dintr-o dată un țipăt de pasăre
sparse tihna din deșertul leucemic
 
toate capetele se-ațintiră în sihla văzduhului
gravitația se înclină ușor
făcu o temenea
și două paralele trecând în goană
se curbară
ca și cum ar fi făcut o plecăciune
tribului de găuri negre
pierdute în Valea Plângerii Siderale
 
cel ce venise fără tinerețe de nu se știe unde
poate din codrii bătrâni ai anamnezei
ori din pustie
arătă cu brațul
spre steaua Luntrașului galactic
 
acolo în landul cu scripeți de sori
Vâslașul întinde cu arcul tendoanele ecuației
care susține lumea în legănare
și n-o scapă din gheare
 
pe tipsia acelui echilibru
cresc doar ghințure și grozame
cu rădăcini în numărul abstract
care păstorește antimateria
 
nimic nu e fără început
i-a scăpat printre buze într-un târziu
celui fără tinerețe tot scotocind
în tăgârța cârpită cu parabole
de parcă în desenul țesăturii divine
s-ar fi aflat dâre ale Sfântului Duh
 
de-acolo până ajungi pe Golgota
îmbrâncit de țipătul materiei
cinci pești și două pâini
sunt îndeajuns
întorcându-se-n sine
cel alb la față și fără junețe
pribegilor subțiați de arșiță și ger
și hălăduind sub un cer-temnicer
le-a spus
 
apoi
dintr-o privire a cântărit timpul
care se lichefia spre apus
și s-a dus
 

Femeia din apă

Pentru poemul Cameliei Iuliana Radu – toate laudele mele.

„Femeia din apă. Nu se îneacă. Din ea se nasc apele.
E Oceanus. E infinitul care nu se termină
(...)
Și când lumea se va sfârși, nu va rămâne foc.
Nu va rămâne piatră. Va rămâne apă.”

Chiar dacă uneori curge la voia întâmplării, cu grație, cu voie și ocrotire, cu viață – 

poate că niciodată nu este de-ajuns pentru vremurile acestea. 

Dar ea continuă să curgă. Să nască. 

Să-și schimbe drumul fără să-și piardă natura. 

Poate că și noi putem. (E. G.)

CPA – Camelia Iuliana Radu

Femeia din apă
Arhetip. Oceanus. Inconștientul
 
Nu sunt femeia care se îneacă, sunt Femeia din care se nasc apele.
 
 
Eu sunt memoria lichidă a lumii.
Eu sunt pântecele în care a plutit prima idee înainte să aibă nume.
Eu sunt sarea din sângele tău pe care ai uitat-o.
 
unii mă numesc Oceanus.
Alții mă numesc Inconștient.
Alții îmi spun Noapte.
Eu nu am nume, eu am adânc iar adâncul meu nu are margini
pentru că infinitul nu se măsoară în metri
se măsoară în cât poți suporta să te vezi pe tine.
 
 Eu nu strig pe mal eu chem din adânc  și chemarea mea nu e zgomot
este luna care trage de maree
e dorul care trage de os.
E acel gol din piept care nu se umple cu vorbe
se umple doar cu scufundare.
 
Vino la mine
Nu te voi salva, te voi desface
îți scot din piept toate pietrele pe care le-ai înghițit
îți dizolv toate măștile care s-au lipit de piele
te țin nemișcată până uiți cine te obligai să fii
să îți amintești cine ești.
 
Eu sunt femininul primordial.
Nu sunt drăgălașă, nu sunt comodă.
sunt flux și reflux
sunt furtuna care spală și liniștea care vindecă
sunt lacrima care nu s-a plâns
sunt izvorul și potopul.
sunt bătrâna care știe și copilul care uită
 
când mă atingi, nu mă atingi pe mine.
Te atingi pe tine, la 3 ani, la 15 ani, la moartea mamei tale.
Te atingi de toate femeile din neamul tău care și-au înghițit
 
dorințele și au tăcut
de toate care au născut, de toate care au așteptat pe mal în loc să intre.
 
Și da, doare.
Pentru că apa nu minte
apa ia forma vasului în care o pui
 
dar dacă o lași liberă, ea sapă canioane în piatră
așa fac și eu cu tine te sap până la adevăr
Nu mă căuta cu ochii, caută-mă cu pielea
cu respirația ținută
cu frica lăsată pe mal ca pe o haină.
Intră.
Și prima oară o să te trag în jos
a doua oară o să te învârt
a treia oară o să te țin bine
și când o să crezi că mori
o să simți branhiile crescându-ți pe coaste.
și o să înțelegi că  te-am născut a doua oară.
 
Eu sunt Femeia din Apă. Eu sunt Oceanus.
Eu sunt infinitul care nu se termină
doar se adună în valuri. Și fiecare val e o viață.
Și fiecare viață e o întoarcere la mine.
 
Și când lumea se va sfârși, nu va rămâne foc.
Nu va rămâne piatră. Va rămâne apă.
Și în apă voi fi eu.
Așteptând.
Ținând în pântece următoarea lume.