Leo Butnaru
UN ALT TEXT AL LAUREATEI NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2026
Acum o zi, publicam un poem (autoarea îi spune și eseu) al laureatei Premiului Nobel 2026. Textul a trezit un interes nemaipomenit, dar și o discuție aprigă, în care s-au încrucișat florete delicate, dar, uneori, s-a dat și cu... bâta. Opiniile s-au împărțit, ca într-un colocviu... transfrontalier.
Iată un alt poem de Anne Carson. Mie unuia, acesta mi se pare ceva mai aproape de poezia propriu-zisă, dar, sigur, eventualii lui cititori vor urca pe... pașnicele baricade ale disputelor de la poalele Parnasului.
P.S. Ca și precedentul text, și pe acesta l-am tradus din franceză, limba engleză împrietenindu-se cam greu cu mine. Dar continuăm apropierile...
OAMENI DE TELEVIZIUNE: LAZĂR
(Directorul de imagine: voce din afara cadrului)
E adevărat, mărturisesc că încerc un anumit disconfort când mă gândesc
la motivele care mă îndeamnă
să realizez acest documentar.
O curiozitate nesănătoasă, de un gen mult prea răspândit în zilele noastre
când vine vorba de catastrofe. Zilele trecute
ascultam la radio un negociator pentru pace în Balcani
vorbind despre vocația sa:
„Noi străbăteam cu mașina locuri devastate. Eu nu știam mare lucru
despre această regiune, dar eram
fascinat de ororile ei. Nu mai văzusem niciodată
ceva asemănător.
Am înregistrat totul pe casetă video.
Apoi am trimis la ONU un memoriu de 13 pagini, cu sugestiile mele”.
Persoana respectivă era membră
a Comitetului Internațional pentru Securitate,
nu un om de televiziune.
Însă puteți înțelege
cât de irezistibilă este atracția. Dorința de a aborda ororile
și de a construi o teorie în jurul lor.
Între timp, asistenta mea de regie agită brațele,
îndemnându-mă
să continui scenariul.
Numele Lazăr este o prescurtare a numelui ebraic El’azar,
care înseamnă „Dumnezeu a ajutat”.
De multă vreme mă interesează asemenea persoane.
Se pare că, adeseori, în cazul
sfinților sau al martirilor, de pildă,
Dumnezeu îi ajută să îndure mult mai multe suferințe
decât ar fi îndurat fără ajutorul Său. Pe de altă parte,
iată un om precum Lazăr,
ins fără importanță deosebită,
căruia Dumnezeu îi acordă, fără explicații, favoarea supremă,
pentru ca apoi să-l abandoneze din nou în insignifianței sale.
Așadar, noi rămânem cu întrebarea: De ce Lazăr?
Teoria mea este că
Dumnezeu vrea să ne punem această întrebare.
La urma urmei, dacă Lazăr ar fi avut vreo calitate,
dacă ar fi îndeplinit un criteriu de excelență
care să-i fi adus privilegiul
de a fi reînviat din morți,
ne-am întrece cu toții să obținem acea calitate.
Dar dacă
darul lui Dumnezeu este pur și simplu întâmplător,
atunci, ca să începem cu începutul,
avem parte de o emisiune de televiziune mult mai interesantă.
Putem vedea alegerea lui Dumnezeu
ivindu-se din reversul întunecat al rațiunii,
asemenea unei planete noi. Nu are rost să inventăm istoria
acelei planete,
ea nefiind decât imitație.
Așa cum Lazăr este o imitație a lui Hristos. Așa cum televiziunea
este o imitație a lui Lazăr. Așa cum noi, dumneavoastră și cu mine,
suntem o imitație a televiziunii.
Deja ați observat că,
deși eu nu sunt decât
un director de imagine,
am înțeles câteva noțiuni fundamentale avansate de Platon,
că realitatea noastră nu este decât un canal de televiziune
într-un alt canal de televiziune, pe care
nu-l privește nimeni,
cu excepția lui Socrate,
care a schimbat canalul în anul 399 înainte de Hristos.
Dar legătura mea cu Lazăr este mai profundă. De fapt,
mă cuprinde greața când trebuie să înfrunt perspectiva
de a o lua de la capăt.
De fiecare dată când e necesar eu trebuie
să ridic clacheta și să anunț „Dubla 12!” sau „Dubla 13!”, apoi „Dubla 14!”,
de nu-mi mai pot stăpâni dezgustul.
Repetiția este oribilă. Sărmanul Lazăr nu avea cum să știe
că el era
o imitație a lui Hristos,
dar cine se poate îndoi că, la scurt timp după ce fusese smuls
din culcușul său cald din pământ,
el a înțeles că începea era repetiției?
Lazăr, dubla a doua!
Sărmana picătură!
Ca puțina sare ce se răstoarnă din nou în clepsidră. Sau poate că
mila mea este prost plasată. Unii îl consideră pe Lazăr un norocos,
precum Beckett, care îl numește „Fericitul Larry”, sau Rilke,
care vorbește
despre clipa dintr-un joc
în care „prea-puținul pur se răstoarnă în golul excesului”.
Ei bine, explic: documentarul meu
se concentrează în întregime asupra acelei clipe, asupra momentului declanșator.
Înainte și după
nu mă interesează.
Nu veți vedea fragmente din filmările de familie cu Lazăr
în pantaloni scurți, întrecându-se cu surorile sale în urcarea unui deal.
Nici pe Marta și Maria, așezate una lângă alta pe canapea,
explicând cum se descurcă
în gospodărie
cu un mort care se așază la masă. Nicio tribună de experți
care să delibereze pentru a stabili cine este adevărata victimă.
Secvența noastră începe și se încheie în acea clipă de totală
inocență
și gimnastică –
atunci când Lazăr soarbe prima picătură de după-viață
de la sânul bătrânei sale morți.
Am așezat pe pământ, pretutindeni, mici microfoane,
pentru a capta
magia
mișunatului dintre cele zece degete ale sale, și aștept, puțin retras,
miracolul.
Ce se întâmplă cu un cadavru îngropat?
Norii par o blană albă, împâslită.
Care sunt animalele? A uitat diferența
dintre apropiat și îndepărtat.
Niște vietăți rotunde și roz se apropie de el.
Din ele țâșnesc roze lichide
unele întunecate (ieșind din ochi), altele sonore (ieșind din gură).
Oasele i se deplasează înăuntru ca o ceață,
plutesc la suprafață, apoi se mișcă oblic.
Nu vreau să văd,
își spune el cu durere,
în timp ce o masă de culoare întunecată
îi traversează câmpul vederii
și un lapte straniu, argintiu,
umple spațiul, se prinde în ceață.
Trosnetul
oaselor sale
îi arată lui Lazăr unde se află fiecare dintre ele.
Și astfel,
înaintând fără voia lui către soliditate –
deși se împotrivește și încearcă, gemând, să se întoarcă –,
Lazăr se coagulează,
în timp ce, în spatele lui,
panourile culisante se închid cu un șuierat,
iar sufletul i se congelează pe spate în picături de crisolit,
care aproape imediat se evaporă.
Lazăr!
(cineva îi rostește numele) – numele său!
Și la auzul acestui nume (pe care îl cunoaște)
„nu doar întunericul începe să bubuie”
întreaga greutate
a scheletului
este supusă unei presiuni
care îl strivește în adâncul în care zăcea,
asemenea unei petale
umede
îngropate sub un morman de mobile.
Și începe a doua stare a umanității sale.
Căci mobilierul se strânge în jurul lui, asemenea unei lucrări de os,
„nu numai ca volum”,
ci și ca spațiu secret –
acolo unde degetele scormonesc
prin sertare
și pe sub capacele cutiilor pe care le forțează
răscolind veșminte mute, de o albeață imaculată,
iar amintirile se revarsă din mintea lui către inimă –
el revede pe cineva stând în prag.
O răsuflare albă în aerul geros.
Maria. Marta.
În alb, în aceeași tăcere.
Lazăr – din nou vocea
și de ce n-ar urca?
ar escalada acolo unde
se înalță în spirală
și îl leagă de un punct strălucitor,
printre mișcările nocturne ale lumii, astfel încât acum stă în picioare,
sprijinit de o cușcă alcătuită din presiunile calde ale văzduhului,
venite de la ceilalți oameni
și simte, mai degrabă decât aude, vocea – din nou –
ca pe sarea frecată într-o rană vie:
– Lazăr!
O spumă de foc îi acoperă mintea.
Se prelinge spre dosul limbii,
se zbate puțin,
despică învelișul și împinge afară un strigăt albăstrui,
care se transmite numaidecât sufletului.
– Marta!
strigă el, lăsând un loc opărit pe mormânt,
ale cărui valuri se izbesc de chipurile noastre.
Acum cunoaștem deosebirea
(dintre viață și moarte).
Într-o clipă, ea ne sfâșie inimile.
„Să i se scoată pânza de pe față”,
spune liniștit regizorul.
