C. P. A. – Marian Nicolae
Un poem cu adevărat… diafan și exuberant în același timp.
Are un fel de „rai domestic”, unde sacru și profan se amestecă: imnuri și
psaltică, munți și lanuri de grâu, femei ca mame și surori, iar poetul „falit”,
parte din această armonie absurdă și blândă.
E ca și cum fiecare imagine e o fereastră: în ea vezi atât ludic, cât și solemn, cu o ironie blândă care nu rănește, ci invită la participare – la „petrecerea” din rai, la șoaptele dintre rânduri.
party ca în rai
Doamne,
am înțeles, din mintea coborâtă în inimă,
dar nu din pompița aia din stânga,
imnuri de slavă
o să curgă de pe înălțimile unor
munți care înțeapă un cer
ca niște afluenții grăbiți ai unui singur fluviu, al
dragostei.
oameni decenți peste tot, îngeri enervanți de amabili,
toate femeile sunt doar mame și surori
soția îmi este ca o soră…
te rog Doamne, un favor,
nu sora mai mare, fă-o ca o soră mai mică…
fecioare despletite și desculțe prin lanuri de grâu…,
n-ai să vezi,
astea de pe aici sunt toate cu părul împletit și cu
rochii până după glezne
și știu toate drumul bătătorit spre casă!
voi fi un poet falit în rai
cine mai citește poezii de dragoste?!
eternul feminin devine un infinit trecător
pe cine mai interesează elogiile liniilor curbe pline de
prăpăstii
devenite acum tobogane pentru joaca unor cuvinte cuminți
dintr-o poezie canonică care s-a pocăit, spovedit și
împărtășit
cu niște sensuri mai noi.
de unde pot comanda pe aici o sticlă de vin la masa asta
fără scrumiere
unde lăutarii de odinioară cântă acum Haydn, Beethoven și
Mozart,
iar guristele smerite doar muzică psaltică și gregoriană.
hei, omule, treci deseară pe la mine, dau o petrecere,
vezi că las portița din spate deschisă,
se auzi în șoaptă o voce…
Marian Nicolae
