Vița sălbatică

lui Silviu Păcală

Credeam că moartea

este cea mai terifiantă formă de dispariție

te-ai minunat de canapeaua din bibliotecă

ne-am așezat și am băut vodcă cu cola

ai povestit despre vița sălbatică urcată pe stâlpul de lumină

ai pierdut o zi întreagă

să o tai de la jumătate

apoi ai tăcut

Când cea mai îngrozitoare formă de dispariție e despărțirea

ca un contract social la care nu ești invitat

rupt apoi

deși apari printre semnatari

Știu ce spun

decantez repede să nu mă rănească prea tare

ai fost o viță sălbatică

dintre cele mai invazive

Așa se întâmplă cu unele lucruri, cu cei care ne populează memoria

Poate că acolo cocoțat ai văzut desprinzându-se brazde solare Silviu Gongonea

Cartierul meu de maximă siguranță

CPA – George Nina Elian

Poemul acesta nu te lasă să te odihnești. Este o radiografie a unei lumi în derivă, unde sacrul a fost înlocuit de manelizarea durerii (acea aluzie la „fără număr”).

Cartierul meu de maximă siguranță

trecători amețiți 

                 (întâmplătoare picături de ploaie

mereu pendulând/ ezitând

între o lume și umbra ei)

ai rostit: într-o zi cineva se

va ruga și pentru noi înainte de-a ne ucide

(mâine.

mai știe cineva ce-nseamnă mâine?)

geamul de la fereastra trenului se crăpase

ca o crustă de gheață

în rest căldură căldură

căldură și sânge [sângele nu mai e viață/

acum/ sângele-nseamnă doar bani

(fără număr fără număr fără număr,

talalaliiilaaa!!!)] 

tu, țara mea, cartierul meu

de maximă siguranță înțesat de baze militare și acizi polițienești,

în ce anotimp te mai afli?

 

Noul film

CPA – Nicolae Coande: Noul film

În parcul Retiro la Madrid o țigancă locală mi-a ghicit în palmă
Contra 10 euro – tocmai comandasem o bere și o cafea –
Că voi fi în poezie ce este Clint Eastwood în cinematografie
Dar de unde să găsesc un pistol atît de mare un poncho
Și o privire în stare să înghețe răufăcătorii din întreaga lume?
Cred că aș putea să devin Clint atunci cînd trec în modul
Bătrînul singuratic care nu se sperie de scumpirea medicamentelor
Amintirea că viitorul este în urmă dacă întorci deodată capul
Viața dintre viețile inconștiente cînd puteai totul
Chiar morticica veselă cu alaiul de zorzoane și bocitoare
În clipa marii uimiri cînd pentru ultima oară citești corect
Vechile constelații pe cerul nopții – semne ale unei povești
În care lumea nu a început încă e o foială-n materie
Un sunet de flaut o pagină care se ridică singură 
De nicio mînă atinsă doar magneți și combinații de șah
Motor motor strig și rola se-nvîrte noul film este mult așteptat
Regizez o nouă istorie chiar dacă toate cinematografele lumii
Se vor închide curînd. Să vină unii cîndva și să scoată operatorul afară.

Femeia care adulmeca iarba

„Femeia de vis-a-vis” e unul dintre acele texte în care nu „se întâmplă” mult la suprafață, dar ceea ce rămâne în tine e persistent.

E o prezență care tulbură echilibrul – „bântuie”

Și da – femeia aceea rămâne. Nu pentru că spune ceva, ci pentru că nu spune destul. 

 
Femeia care adulmeca iarba

cosașii s-au îndepărtat în marele parc și prospețimea
îmi inundă plămînii dinspre sacii coșuri de lîngă bancă
de acolo bîntuie mai puternic parfumul acesta esențial
pe care îl port întrupat din îndepărtata mea copilărie…
 
femeia de vis-a-vis frumoasă femeie pare amețită așa
cu pieptul nu mai puțin invadat de aburii verzi străvezii
vîrsta nu i-a oferit la fel de multe ocazii de antrenament
e mai nouă în experiența aceasta nu-i propun un schimb
 
dar n-o voi uita niciodată va rămîne în engrame parfumate
de parcă ar fi săpată în cea mai neagră mai  dură piatră!

Liviu Antonesei
 
20 – 21 Aprilie 2026, în Iași
 

Abandonat în copilărie

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2026/04/20/cpa-gabriel-chiriac-alte-doua-poeme-noi/

nu mai știi cum arată o atingere sinceră doar recunoști când cineva o mimează și-apoi te lasă cu pielea ca după incendiu

te uiți în oglindă și vezi un organ nespecificat pe cale de dispariție

nu-ți mai spui pe nume ca să nu trezești nimic din ce-ai abandonat în copilărie

ai crescut ca un os fracturat pus greșit în ghips care acum se răzbună la fiecare mișcare de tandrețe

într-un vis ai văzut o femeie împingând un cărucior cu un câine mort în el și te-ai trezit cu gura plină de pilitură de fier

sângele tău refuză să mai bată în sincron cu metronomul ăsta social în care toată lumea are o

mască și nimeni nu știe de ce o poartă

ai scris odată te iubesc pe aburul de pe o oglindă și acum te bântuie în fiecare baie public

n-ai murit când ai vrut dar nici nu mai trăiești cum ți-ar plăcea

ai învățat să-ți pansezi visele cu rușine

să râzi în pumni ca să nu deranjezi pe nimeni cu durerea ta

ai ars o scrisoare pe care n-ai trimis-o niciodată și fumul ăla te vizitează de fiecare dată când

minți că ești bine

îți dorești uneori să nu fi avut piele să nu fi avut inimă să nu fi avut amintiri

să fii o pată de ulei în mijlocul unei ape stătute

să aluneci peste lume fără să te murdărești de ea

dar ai mâinile pline de oameni pe care nu i-ai iubit destul

și unghii roase de când tot încerci să sapi în tine până dai de o versiune de-a ta care nu te scuipă

în față

Gabriel Chiriac

căderea lui Adam, pe stil nou

 

CPA – Marian Nicolae

ia spune, ai obosit? mi-e milă acum de tine, șarpe,

ai remușcări prietene, chiar tu? doar atât poți, nu mai mult?

mai bine renunți și hai să bem pe la niște agape

căci mere de aur din coșul tău nici Eva mea nu a vrut.

 

problema mea nu ești tu și-un Adevăr știut aleg mereu

problema ta e mai veche decât mine, dispari și din gând!

vai, au început să se întoarcă tot mai mulți la Dumnezeu

din ceata ta căzută, unul câte unul și toți plângând.

 

mulțimi de Adami și de Eve, râzând fără vreo vină,

făcut-au din Eden un spațiu ce-a devenit mult prea mic

pe-un portaltoi chiar pomul acela oprit ei azi îl cultivă

spunând: să facem dară și noi, cer și pământ din nimic.

 

eu, șarpele cel viclean, învins de tine… te știu și nu mere-aș fi vrut

Evei tale să îi aduc. aș fi avut cu totul altă idee:

un cal troian cadou, să pot și eu să te adorm din nou, de-aș fi putut

și înăuntrul lui să pun ispita: din coasta ta, înc-o femeie.

De ce nu zâmbește Dumnezeu

 

C. P. A. – Marian Nicolae: l-am văzut pe Dumnezeu & povestea zidului

mă tot întreb ades, oare, de ce nu zâmbește Bunul Dumnezeu?

tu, cititorule? nu…, dar poate, nu cumva l-am supărat chiar eu?

El tot privind din veac la un Pământ citind atent ca într-o carte

vede vecinul lui, omul, zidind un gard înalt ce îi desparte.

vecine, îl chemă omul chiar pe Dumnezeu, făcut-am gard frumos?

trainic, să nu vedem ce-i înăuntrul curții, eu sunt mărinimos

și îți propun să împărțim cheltuiala pe din două, un târg cinstit.

zis-a Domnul: Eu nu-ți rămân dator și îndată Iisus a și plătit.

Doamne, plătit-am noi doi numai ce am cheltuit pe toate cele,

dar munca mea?, când Tu te odihneai, costă sudoarea frunții mele…

și cât mai sunt dator eu lumii?, tună cel mai cuminte dintre sfinți.

păi, tot ne mai despart, e calculul din deviz: fix treizeci de-arginți.

ultima strofă  dictată de un înger: zidul încerc să-l iau cu asalt

și-un cor de heruvimi din curte cântă psalmi, dar zidul este mult prea înalt,

iar un copil l-a desenat cu creta pe-acest zid zâmbind pe Dumnezeu

fix în locul în care multe cărămizi le zidisem cu sârg chiar eu.