bobârnac = lovitură cu degetul mijlociu, destins brusc de sub degetul mare.
Definiţia nu trebuie să mire pe nimeni, ea seamănă ca două bobârnace cu cea din dicţionar. Totuşi, presupunând că aveţi în faţă această … bobârnacă, să medităm puţin. Să facem un scurt istorical acestor neânsemnate (bun?) lovituri date cu degetul mijlociu (în caz de dispariţie neaşteptată a acestuia se poate folosi oricare alt deget, numai să fie destins brusc de subdegetul mare).
Deci: în comuna primitivă bobârnacul şi-a semnat actul de naştere. Cum? Nici el nu-şi mai aminteşte, fiind prea mic atunci şi fiindcă a uita e … bobârnăceşte. Se pare că o maimuţă (mamifer uneori biped din ordinul primatelor) ar fi mama acestui mic gest. Se pare că maimuţa respectivă nu a avut urmaşi parte bărbătească şi aşa, din mamă în fiică, din nepoată în bunică s-a transmis bobârnacul până în sclavagism.
Aici lucrurile se aomplică. Bobârnacele locuiesc în castele pe domenii personale întinse sau nu prea (depinde de forţa cu care ţâşneşte de sub degetul mare). Primele bătălii apar acum (bobârnacele descoperindu-şi veleităţi războinice deosebite transmise prin izvoare tradiţionale şi minerale până în zilele noastre). Apoi urmează feudalismul – epoca de glorie a bobârnacului – (dacă am insista asupra ei am umple 20 de pagini sclipitoare balzaciene).
După feudalism şi după părerea unor istorici, a urmat capitalismul. În această epocă bobârnacul trece printr-o criză puternică (comparată cu marea criză din 1929 – 1933). Bobârnacul a pierdut teren în faţa armelor krupp şi a intrat nonşalant, cu mâinile în buzunare într-o nouă perioadă din care nu se ştie cum va ieşi. Dar asta e oricum treaba lui.
Gheorghe Ene
