a căzut peste mine primăvara
dintr-o dată,
ca din cer
după ce-am învățat
cum se moare —
ca toamna,
ca frunza sub care tace
un greier.
a căzut peste inima mea uscată,
peste golul
în care păianjenul
țesea fum și rugină,
peste gândul
că visul e păcat.
și din durere
au început să iasă petale,
în piept
au bătut aripi uitate,
iar azi
doar iarba mă învață
să fiu iar
desculță,
alergând cu luna
prin lunci.
cuvintele mă știu după sete,
îmi tot cară apă de la izvor
ca niște zilieri tocmiți pe versuri.
apoi, ca niște copii jucăuși
îmi desenează setea pe asfalt,
iar ploaia nu cade decât fix acolo
pe mâzgăleala lor, un tablou efemer
căutat de o ramă celebră
care are în C.V. mai multe icoane.
îl știm pentru că vine doar cu bani mari
să cumpere cea mai scumpă bere și îl știm
pentru că asudă din toți rărunchii târând
butoiul la purtător pe care să îl umple
după ce își parchează anevoie cadillacul
lung și lat cât tot postul astronomic care
îl privește cu dojană în sec și cu jale
din cauza vremii, zice el, beau până-ncape
măsor ploile ca pe efecte personale
și când mai dau risipit pe spate
sar din mine toate cele o mie de păcate
Daniel Marian
m-am scăldat în două din cele
patru rîuri ale suferinței
uneori am considerat că
prea din abundență
aș fi vrut să fie altfel
dar n-am putut schimba
nimic din toate astea
însă am refuzat cu încăpăținare
să intru în apa celui de-al treilea rîu
mi-am concentrat toată atenția la
cum să stau pe maluri
cum să ocolesc capcanele alunecărilor
cum să construiesc poduri
să pot trece de pe o parte pe alta
în siguranță
dar nu mi-am dat seama
că de fapt sînt ca broasca care fierbe
că sînt de fapt broasca
și că de cînd m-am născut
eram deja aici
cu fiecare clipă care trecea
eram cu o clipă mai bătrîn
trece și sînt
acum mi se pare totul
clar
firesc
potrivit
pentru că de ce știu
singura mea întrebare este acum
cînd unde cum
mă voi adînci
în apele limpezi ale celui de-al patrulea rîu
Un poem cu adevărat… diafan și exuberant în același timp.
Are un fel de „rai domestic”, unde sacru și profan se amestecă: imnuri și
psaltică, munți și lanuri de grâu, femei ca mame și surori, iar poetul „falit”,
parte din această armonie absurdă și blândă.
E ca și cum fiecare imagine e o fereastră: în ea vezi atât ludic, cât și solemn, cu o ironie blândă care nu rănește, ci invită la participare – la „petrecerea” din rai, la șoaptele dintre rânduri.
party ca în rai
Doamne,
am înțeles, din mintea coborâtă în inimă,
dar nu din pompița aia din stânga,
imnuri de slavă
o să curgă de pe înălțimile unor
munți care înțeapă un cer
ca niște afluenții grăbiți ai unui singur fluviu, al
dragostei.
oameni decenți peste tot, îngeri enervanți de amabili,
toate femeile sunt doar mame și surori
soția îmi este ca o soră…
te rog Doamne, un favor,
nu sora mai mare, fă-o ca o soră mai mică…
fecioare despletite și desculțe prin lanuri de grâu…,
n-ai să vezi,
astea de pe aici sunt toate cu părul împletit și cu
rochii până după glezne
și știu toate drumul bătătorit spre casă!
voi fi un poet falit în rai
cine mai citește poezii de dragoste?!
eternul feminin devine un infinit trecător
pe cine mai interesează elogiile liniilor curbe pline de
prăpăstii
devenite acum tobogane pentru joaca unor cuvinte cuminți
dintr-o poezie canonică care s-a pocăit, spovedit și
împărtășit
cu niște sensuri mai noi.
de unde pot comanda pe aici o sticlă de vin la masa asta
fără scrumiere
unde lăutarii de odinioară cântă acum Haydn, Beethoven și
Mozart,
iar guristele smerite doar muzică psaltică și gregoriană.
hei, omule, treci deseară pe la mine, dau o petrecere,
vezi că las portița din spate deschisă,
se auzi în șoaptă o voce…
Marian Nicolae
să nu mori niciodată,
chiar dacă ochii mei
nu vor mai fi lumină,
chiar dacă-mi cade
inima din piept,
vei fi în mine,
aripi se vor zbate
și greieri vor cânta
al tău sonet.
să nu mori niciodată!
nu știu să plâng,
chiar dacă plânsul
mi-a fost insomnie,
vei fi în păsări,
în norii ce se scurg,
pe tâmpla ta,
voi înflori
a poezie.
să nu mori niciodată,
chiar dacă alta
te-o purta prin vis,
voi fi tăcerea
ce-ți va sta sub pleoape,
voi fi în somnu-ți dulce
un dor neînțeles,
decât de timpul scurs
și nopțile în care nu-mi erai
cetate!
să nu mori niciodată!
