Numismate literare și memorialistice.

Emil Belu: Alte note din exil (final)

Sau pomenita singurătate a lui Vlahuță, din 1910, despre Grigorescu, într-o monografie publicată în 1910: „Uimitoarea fecunditate a lui Grigorescu se explică prin marea lui putere de izolare. E de necrezut cât face în viața unui artist puterea aceasta (…). El ar fi trăit ani întregi fără să vadă un chip omenesc, fără să simtă nevoia de a schimba o vorbă cu nimeni”. Un sacrificiu de dragul artei.

E. G.

Timp lichefiat

CPA – Vladimir Udrescu

nu știa nimeni pe unde umblase
parcă nici n-ar fi avut tinerețe
atât era de iscusit la viespare de pilde
și de alb la față
 
apăruse când luna-și ivise un colț
după cort
și eu mântuiam focul cu ultimii tăciuni
a spus căpetenia acelei seminții
plescăind cu gura știrbă
lăcuste descântate în nisipul deșertului
și la  urma urmelor
pe aici nu sunt fiorduri adânci
să calci cu tălpile tăbăcite pe sticla lor lucie
 
pribegii tolăniți lângă focul aproape stins
toropiți în rumegatul caravanei de cămile
priviră ca orbii în hubloul nopții
unde timpul era deja ațipit
parcă dus de pe lume
 
și dintr-o dată un țipăt de pasăre
sparse tihna din deșertul leucemic
 
toate capetele se-ațintiră în sihla văzduhului
gravitația se înclină ușor
făcu o temenea
și două paralele trecând în goană
se curbară
ca și cum ar fi făcut o plecăciune
tribului de găuri negre
pierdute în Valea Plângerii Siderale
 
cel ce venise fără tinerețe de nu se știe unde
poate din codrii bătrâni ai anamnezei
ori din pustie
arătă cu brațul
spre steaua Luntrașului galactic
 
acolo în landul cu scripeți de sori
Vâslașul întinde cu arcul tendoanele ecuației
care susține lumea în legănare
și n-o scapă din gheare
 
pe tipsia acelui echilibru
cresc doar ghințure și grozame
cu rădăcini în numărul abstract
care păstorește antimateria
 
nimic nu e fără început
i-a scăpat printre buze într-un târziu
celui fără tinerețe tot scotocind
în tăgârța cârpită cu parabole
de parcă în desenul țesăturii divine
s-ar fi aflat dâre ale Sfântului Duh
 
de-acolo până ajungi pe Golgota
îmbrâncit de țipătul materiei
cinci pești și două pâini
sunt îndeajuns
întorcându-se-n sine
cel alb la față și fără junețe
pribegilor subțiați de arșiță și ger
și hălăduind sub un cer-temnicer
le-a spus
 
apoi
dintr-o privire a cântărit timpul
care se lichefia spre apus
și s-a dus
 

Femeia din apă

Pentru poemul Cameliei Iuliana Radu – toate laudele mele.

„Femeia din apă. Nu se îneacă. Din ea se nasc apele.
E Oceanus. E infinitul care nu se termină
(...)
Și când lumea se va sfârși, nu va rămâne foc.
Nu va rămâne piatră. Va rămâne apă.”

Chiar dacă uneori curge la voia întâmplării, cu grație, cu voie și ocrotire, cu viață – 

poate că niciodată nu este de-ajuns pentru vremurile acestea. 

Dar ea continuă să curgă. Să nască. 

Să-și schimbe drumul fără să-și piardă natura. 

Poate că și noi putem. (E. G.)

CPA – Camelia Iuliana Radu

Femeia din apă
Arhetip. Oceanus. Inconștientul
 
Nu sunt femeia care se îneacă, sunt Femeia din care se nasc apele.
 
 
Eu sunt memoria lichidă a lumii.
Eu sunt pântecele în care a plutit prima idee înainte să aibă nume.
Eu sunt sarea din sângele tău pe care ai uitat-o.
 
unii mă numesc Oceanus.
Alții mă numesc Inconștient.
Alții îmi spun Noapte.
Eu nu am nume, eu am adânc iar adâncul meu nu are margini
pentru că infinitul nu se măsoară în metri
se măsoară în cât poți suporta să te vezi pe tine.
 
 Eu nu strig pe mal eu chem din adânc  și chemarea mea nu e zgomot
este luna care trage de maree
e dorul care trage de os.
E acel gol din piept care nu se umple cu vorbe
se umple doar cu scufundare.
 
Vino la mine
Nu te voi salva, te voi desface
îți scot din piept toate pietrele pe care le-ai înghițit
îți dizolv toate măștile care s-au lipit de piele
te țin nemișcată până uiți cine te obligai să fii
să îți amintești cine ești.
 
Eu sunt femininul primordial.
Nu sunt drăgălașă, nu sunt comodă.
sunt flux și reflux
sunt furtuna care spală și liniștea care vindecă
sunt lacrima care nu s-a plâns
sunt izvorul și potopul.
sunt bătrâna care știe și copilul care uită
 
când mă atingi, nu mă atingi pe mine.
Te atingi pe tine, la 3 ani, la 15 ani, la moartea mamei tale.
Te atingi de toate femeile din neamul tău care și-au înghițit
 
dorințele și au tăcut
de toate care au născut, de toate care au așteptat pe mal în loc să intre.
 
Și da, doare.
Pentru că apa nu minte
apa ia forma vasului în care o pui
 
dar dacă o lași liberă, ea sapă canioane în piatră
așa fac și eu cu tine te sap până la adevăr
Nu mă căuta cu ochii, caută-mă cu pielea
cu respirația ținută
cu frica lăsată pe mal ca pe o haină.
Intră.
Și prima oară o să te trag în jos
a doua oară o să te învârt
a treia oară o să te țin bine
și când o să crezi că mori
o să simți branhiile crescându-ți pe coaste.
și o să înțelegi că  te-am născut a doua oară.
 
Eu sunt Femeia din Apă. Eu sunt Oceanus.
Eu sunt infinitul care nu se termină
doar se adună în valuri. Și fiecare val e o viață.
Și fiecare viață e o întoarcere la mine.
 
Și când lumea se va sfârși, nu va rămâne foc.
Nu va rămâne piatră. Va rămâne apă.
Și în apă voi fi eu.
Așteptând.
Ținând în pântece următoarea lume.

Universul speranțelor târzii

 

CPA – Dorin Popa

Poemul e pe cât de simplu, pe atât de profund. Îmi plac poemele care rămân și mă pun pe gânduri. Poemul lui Dorin Popa e despre universul speranțelor târzii. Acele speranțe care există atunci când mă trezesc dimineața și reiau rosturile de acolo de unde le-ai lăsat. Adun smochinele și mă minunez de laptele sfânt pe care îl lasă…

Și nu vreau să-l pierd. Îl las să se prelingă pe mâini… ce clipă lăptoasă, lipicioasă, magică. Poate descopăr încă un leac pentru omenire. Sunt câteva povești fabuloase, despre fiecare miracol tămăduitor, pe care le-am trăit în această primăvară-vară... Și de ce nu o speranță pentru o viață mai sănătoasă. Și da, „Universul se dilată de fiecare dată / când un om mai cumpără două căni, / când o văduvă pune încă o farfurie, / când cineva își calcă cămașa cea bună, / fără să știe dacă va fi așteptat”. (Eli Gîlcescu)

Universul speranțelor târzii

speranțele târzii nu sunt mai mici
doar pentru că au ezitat o clipă
și au pierdut timp
uneori, tocmai ele luminează mai departe
 
cineva cumpăra două căni,
deși locuia singur și nu mi s-a părut
nici trist, nici ridicol, doar pregătit,
ca și cum viața ar fi putut încă
să mai bată la ușă
 
o văduvă punea încă o farfurie pe masă,
nu știu dacă din obișnuință
sau din speranță
 
privind-o, m-am gândit, tulburat,
că obișnuința și speranța
au fost cândva gemene,
iar acum,
în serile cu lună plină,
nici o diferență nu le desparte
 
de la oameni care pun apă florilor
în fiecare dimineață, la fereastră,
deși știu că poate nu vor mai apuca primăvara următoare,
am înțeles că speranța
nu înflorește în viitor,
ci în gestul care continuă și astăzi
 
iar gestul celui care își pune
cea mai bună cămașă,
deși nu știe dacă ea va veni,
mă face să cred
că Universul încă se dilată
 
Universul se dilată de fiecare dată
când un om mai cumpără două căni,
când o văduvă pune încă o farfurie,
când cineva își calcă cămașa cea bună,
 fără să știe dacă va fi așteptat
 

Cititor pînă la capătul lumii

citesc recitesc mereu nu în ordine cronologică alfabetică
nu cu metodă brevetată pe sărite cu reveniri la întîmplare
ca și bravul autodidact personal al lui jean sol partre
se întîmplă să mă întîlnesc adesea în gînduri cu oamenii mari
azi rushdie ieri philip roth mîine poate bătrînul tacitus…
valorăm cît poveștile pe care le putem căra cu noi prin lume
valorăm cît povestea lumii dacă pătrundem între filele sale
da poveste pe care o spunem o auzim din clipele facerii
și pînă la ultima silabă ce va răsuna peste lumea fina

amin în numele ei. amen. omen. amen omen.

Llviu Antonesei
25 iulie 2026, în Iași

Într-o clipă...

Fiecare dimineață își are șireturile ei. 
Cred că acesta este motivul pentru care finalul poemului este atât de puternic. 
Pentru că șireturile nu mai sunt doar șireturi. Devin ceea ce ne pregătește pentru ziua care începe. Pentru unii sunt pantofii de lucru, pentru alții bastonul, o cană de cafea, un semn al crucii, deschiderea unei ferestre, un caiet pe care îl așază pe masă. (Eli G.)

CPA – Dorin Popa

într-o clipă, parcă aș putea urca munții

în clipa următoare,

parcă zăresc cimitirul

și mă mir

că între cele două nu sunt ani,

nici luni,

nici măcar o zi,

doar o bătaie mai grăbită a inimii,

așa am fost de când mă știu

atât de puțin desparte puterea

de sfârșeală,

încrederea de teamă,

primăvara de frunza care cade

totuși, în fiecare dimineață,

îmi leg șireturile

ca un om

care încă nu știe

unde merge

Iedera și cireșul

 

CPA – Kati Fodor

Iedera și cireșul:
El umbrind-o cu privirea
În arșița amiezii.
 
Soția oarbă a pictorului
Simțind miros de miere
(Ca al sulfinei)
Amintindu-i
Un câmp pictat de
Solstițiul trecut,
Și mai simte
Miros de scorțișoară –
Vechiul cartier
Din care a rămas
Doar acest tablou
Înfățișând o brutărie
(rama cu
împletituri de vițe,
probabil albastră),
Aude sunetul apei
Lunecând de pe
Un braț gol,
(un fluture
iese din noapte
în zbor grăbit),
Liniștea somnorosă
Învăluind glastra
Cu iriși,
Merele pe o tipsie
De aramă,
Ștergarul brodat
(lucrătura ce se destramă –
să fie vântul prea tăios,
să fie soarele prea fierbinte?).
Din alte încăperi, zgomote,
Acorduri întrerupte, neclare,
Știrile zilei și glasul nepotrivit
De vesel al cuiva.
(un roșu întunecat,
nuanțe de brun
mergând inexorabil
către negru).
 
Atingând pânzele
Pe jumătate pictate…
Cândva, la început,
A numit-o Saskia,
Nu neapărat întâmplător…
În clarobscurul cu miresme:
Cununa Florei ofilindu-se,
Veșmintele lui cu discrete
(și amețitoare) urme de fum,
Miros de rășină
Dinspre trunchiuri de pin
Încălzite de amiază,
Atât de ușor de încurcat
Cu o adierea murelor coapte,
Închipuirea în locul vederii
Ca o nuia de alun
Arătând spre locul unde
Trebuie săpată fântâna.
Pe umerii lui, praful străzii,
Altminteri, polenul
Atoatecuprinzător
Și ochii unei libelule
Oglindind apusul –
Trupul ei sfărâmat
Din greșeală
Pe când închidea
Cutia cu pensule.
Katia Fodor
Iulie 2026