Erau acolo, norul negru şi ploaia grea.
Băltoace galbene şi verzi, ca şi cum cineva turnase vopsea-n ele.
Spuneau că e praful de pe flori. Bunica ne-a obligat să stăm în beci.
Ea s-a aşezat în genunchi şi s-a rugat.
Şi ne-a cerut să ne rugăm şi noi. „Rugaţi-vă! E sfârşitul lumii.
E pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.“
Fratele meu avea opt ani, iar eu şase.
Am început să ne amintim păcatele.
El a spart borcanul cu gem de zmeură,
iar eu nu i-am spus mamei că mi-am prins rochiţa cea nouă
în gard şi că am rupt-o. Am ascuns-o în debara.
Au venit după noi soldaţi în maşini. Credeam c-a început războiul.
Ei spuneau astfel de cuvinte: „dezactivare,“ „izotopi“.
Un soldat voia să prindă o pisică.
Un dozimetru pus pe pisică făcea ca un automat: clic-clic.
Un băiat şi-o fată urmăreau şi ei pisica.
Băiatul era liniştit, dar fata plângea întruna, „Nu le-o dau!“
Ţipa: „Fugi, fugi, fetiţo!“ Dar soldatul avea o pungă de plastic.
Am auzit – cei mari vorbeau – Bunica plângea –
din anul în care m-am născut, 1986,
în satul nostru nu s-au mai născut nici băieţi şi nici fete.
Eu sunt singura. Doctorii spun că nu trebuia să mă fi născut.
Dar mama a fugit din spital şi s-a ascuns în casa bunicii.
Astfel că m-am născut la bunica. I-am auzit vorbind despre asta.
Nu am un frate sau o soră. Aş fi vrut.
Cum vine asta, doamnă, adică eu să nu mă fi născut?
Unde aş fi fost? Sus în cer? Pe altă planetă?
În primul an după accident vrăbiile au dispărut din oraşul nostru.
Zăceau pretutindeni – în grădini, pe asfalt.
Ele erau greblate şi luate împreună cu frunzele în containere.
În acel an n-au lăsat oamenii să ardă frunzele,
pentru că erau radioactive, aşa că le îngropau.
Vrăbiile au revenit doi ani mai târziu. Eram atât de fericiţi,
ne strigam unul pe altul: "Am văzut ieri o vrabie! Se întorc."
Au dispărut şi cărăbuşii de mai, dar ei nu s-au mai întors.
Poate se vor întoarce după o sută sau o mie de ani.
Aşa spune învăţătorul nostru. Eu nu-i voi mai vedea
Întâi septembrie, prima zi de şcoală, nu s-a văzut o floare.
Florile sunt radioactive.
Oamenii care munceau nu erau, ca mai înainte, zidari,
ci soldaţi. Ei coseau florile, răzuiau pământul
şi-l duceau undeva în camioane cu remorci.
În decurs de un an ne-au evacuat pe toţi şi-au îngropat satul.
Tata e taximetrist, el a fost acolo şi ne-a povestit.
Mai întâi au săpat o groapă mare, cinci metri adâncime.
Apoi au apărut pompierii şi-au spălat cu furtunul casele
de la acoperiş la temelie, ca să nu se mai ridice praful radioactiv.
Au spălat ferestrele, acoperişul, uşile, totul.
Apoi o macara a tras casa de la locul ei şi-a pus-o în groapă.
Pretutindeni erau împrăştiate păpuşi, cărţi şi cutii...
Un excavator le aduna.
Apoi acoperea totul cu lut şi nisip şi nivela locul.
Şi-apoi în loc de-un sat aveai un câmp gol.
Au semănat pământul nostru cu porumb.
Casa noastră zace acolo, şi şcoala, şi clădirea consiliului sătesc.
Tot acolo-s ghivecele cu plantele mele şi două albume de timbre.
Speram să le iau cu mine. Am avut şi o bicicletă.
Am doisprezece ani şi-s invalid. Poştaşul
vine cu două taloane de pensie – pentru bunicul şi pentru mine.
Fetele din clasa mea au aflat că am leucemie,
le era teamă să stea cu mine-n bancă. Nu voiau să mă atingă.
Doctorii au spus că m-am îmbolnăvit pentru că tata lucra
la Cernobîl. Eu m-am născut după eveniment. Îl iubesc pe tata.
Au venit după tata-n toiul nopţii.
N-am auzit când şi-a făcut bagajele, dormeam.
Dimineaţa am văzut-o pe mama plângând. A spus,„Tata-i acum la Cernobîl.“ Îl
aşteptam ca şi cum era în război.
El s-a întors şi a început iarăşi să se ducă la fabrică.
Nu ne-a povestit nimic.
La şcoală m-am lăudat că tata tocmai a revenit de la Cernobîl,
că el fusese un lichidator, iar lichidatorii erau cei care ajutau
la curăţenia locului după accident. Ei erau eroi.
Toţi băieţii erau invidioşi. Un an mai târziu s-a îmbolnăvit.
Ne plimbam împreună prin curtea spitalului –
era după a doua operaţie – şi atunci mi-a povestit despre Cernobîl.
Lucrau foarte aproape de reactor.
Era linişte şi frumos, şi-o atmosferă paşnică, îşi amintea el.
In vreme ce ei munceau, se întâmplau lucruri. Grădinile înfloreau.
Pentru cine? Oamenii părăsiseră satele.
Ei „au curăţat“ lucrurile care trebuiau să rămână în urmă.
Au decopertat partea de sus a solului,
contaminată cu cesiu şi stronţiu, şi-au spălat acoperişurile.
A doua zi toate erau „clic-clic“-uite din nou cu dozimetrele.
„La plecare ne-au strâns mâinile şi ne-au înmânat
certificate de recunoştinţă pentru sacrificiul nostru de sine“
A vorbit, a tot vorbit. Ultima oară când s-a întors de la spital, a spus:
„Dacă rămân în viaţă, gata cu tratamentele fizice şi chimice.
O să părăsesc fabrica. Mă fac păstor.“
Acum suntem singuri, mama şi cu mine.
Nu voi merge la un institut tehnic, chiar dacă mama asta vrea.
Acolo a mers şi tatăl meu.
Obişnuiam să scriu poezii. Eram îndrăgostit de o fată.
Clasa a cincea. În clasa a şaptea am aflat despre moarte.
Citesc din Garcia Lorca: „rădăcina neagră a plânsului.“
Am început să învăţ cum să zbor.
Nu-mi place acel joc, dar ce poţi face?
Am avut un prieten, Andrei.
I-au făcut două operaţii şi l-au trimis acasă.
După jumătate de an trebuia să i-o facă şi pe cea de-a treia.
S-a spânzurat cu propria-i curea, într-o clasă goală,
când toţi ceilalţi erau în sala de sport.
Doctorii îi spuseseră că n-are voie să alerge sau să sară.
Yulia, Katya, Vadim, Oksana, Oleg şi acum Andrei.
„Vom muri şi vom deveni ştiinţă,“ obişnuia să spună Andrei.
„Vom muri şi toţi ne vor uita,“ spunea Katya.
„Când voi muri, nu mă îngropaţi la cimitir, mi-e frică de cimitir,
acolo-s numai oameni morţi şi ciori,“ a spus Oksana,
„îngropaţi-mă pe câmp“. Yulia doar plângea.
Pentru mine acum, când mă uit la el, întregul cer
e viu, pentru că ei toţi sunt acolo.
Svetlana
Alexievici, Premiul Nobel pentru literatură, Corul
copiilor (extrase), traducere de Petru Dimofte
https://www.contemporanul.ro/lecturi-despre-carti/svetlana-aleksievici-laureata-premiului-nobel-pentru-literatura-2015-ultimii-martori
