L-am întâlnit pe Dumnezeu

Mircea Florin Şandru

L-am întâlnit pe Dumnezeu; era singur şi îi era foame, şi îi era frig,
Şi era nedormit. Stătea pe creasta cerului şi veghea. Îmi era frică
Să îl privesc, îmi era frică să îi spun toate păcatele mele.
Coboară Doamne, i-aş fi zis - şi m-ar fi înţeles, şi m-ar fi ascultat -
Căci el trecea dincolo de limbi şi dincolo de fiinţe.
Coboară Doamne în casa mea, i-aş fi zis, şi i-aş fi dat haine,
Şi l-aş fi aşezat lângă foc, şi i-aş fi dat mied, şi i-aş fi dat merinde,
Şi i-aş fi spus o poveste de demult. Şi el ar fi adormit, şi l-ar fi visat
Pe Fiul Său, şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit, şi s-ar fi simţit ocrotit,
Şi n-ar mai fi plecat niciodată. Şi ar fi venit primăvara,
Şi am fi scos plugurile, şi am fi tras brazdă, şi am fi semănat
Grâu, porumb şi secară. Şi ar fi venit vara, şi am fi stat sub pomul vieţii,
Şi am fi bătut coasa. Goi până la brâu am fi cosit dealurile
Poloage, poloage. Şi ar fi venit femeia mea, şi ar fi venit copiii mei
Cu demâncare, cu apă şi cu ştergare, căci am fi fost asudaţi
Şi obosiţi, şi arşi de soare. Apoi am fi secerat şi am fi treierat,
Şi am fi dus sacii la moară. Toamna am fi umplut coşarele cu porumb
Şi am fi văzut cum zboară cocorii. Ar fi venit iarna şi am fi stat în casă
La gura sobei. Şi eu i-aş fi spus o poveste de demult,
Şi Dumnezeu ar fi adormit, şi l-ar fi visat pe Fiul Său,
Şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit şi s-ar fi simţit ocrotit,
Şi n-ar mai fi plecat niciodată.

Serenada indiană

Te visam şi m-am trezit din vis
După primul somn, când lejer
În sălcii respira zefirul,
Iar stelele luceau pe cer.
Te visam şi m-am trezit din vis,
Şi-apoi, fermecat, am pornit-o
–Nu ştiu ce spirit m-a împins–
Către fereastra ta, Iubito!
Mătăsuri subţiri se desluşeau
În aer, povestind de paradis,
Iar mireasma pinilor curgea
Asemeni gândurile dulci în vis;
Dacă suferinţa privighetorii
În propria inima moare,
Astfel şi eu, să mă sting la sânul tău
Aştept cu nerăbdare.
O, ridică-mă din iarbă!
Mor. Leşin. Sunt pierdut aproape.
Lasă-ţi iubirea-n săruturi
Să-mi plouă pe buze, pe pleoape.
Obrazul mi-e rece şi palid –
Tumultul inimii, cumplit:
O, lasă-mi inima la sânul tău,
Unde va exploda-n sfârşit.

poezie de Percy Bysshe Shelley

traducere de Petru Dimofte

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine, 
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.

De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Nichita Stănescu

Pândă

Aspră mustrare toarsă-n privire,
scrâşnet amarnic de trist regret
că-ncet alunec în risipire
şi nu-s în stare să mă repet.

Arderea vie piere-n cenuşă,
clipe bătrâne în cârje vin,
iar resemnarea ca o căpuşă
îmi soarbe vlaga şi-mi dă venin .

Ceasul din urmă-i tot mai aproape,
corbii lui negri îmi dau ocol
în timp ce-ngheaţă lacrimi sub pleoape,
iar prin artere curge nămol.

Mi-a dat destinul o grea osândă
când în tranşee-adânci m-a vârât,
primind porunca de-a sta la pândă
fără să spună de ce şi cât.

Anatol Covali

Căutări

Ochii tăi, ca toamna, se ravarsă-n păsări
ce-au plecat albastru către alte zări,
ochii tăi, iubito, sfinte înserări,
hoinăresc angelic printre frunze coapte,
despletind poeme, rătăcind cărări...
Cine te mai cântă, cine te mai tace,
trupul tău, gutuie ce-a trecut de prag,
tu ești însăși toamna ce în suflet zace
și-n cuvântul sacru ce l-am scris cu drag...

Ochii tăi, ca toamna, arsă de visări,
îmi trezesc prin sânge veșnice mirări...

Ionel Simota

Veniţi după mine, tovarăşi

Prietenilor mei

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
şi-n guşe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsându-mă singur,
cu plânsul,
cu voi,
şi cu toamna.

Veniţi mai aproape! – Şi cel care are
urechi de-auzit să audă:
durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd.
Să râdă deci astăzi în mine
amarul
şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!
Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?
E cornul de lună?
Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu bratul de fier.

Sunt beat şi aş vrea să dărâm tot ce-i vis,
ce a temple şi-altar!
Veniţi lângă mine, tovarăşi! Ca mâne-o să mor,
dar vă las moştenire
superbul meu crania, din care să beţi
pelin
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi! – Veniţi după mine, tovarăşi!

LUCIAN BLAGA

Sub oblăduirea clipei

am zis ceva despre lucruri
albe şi pete
păsări care dansează în minte
sau se conglomerează în spaţiul costal
de-ar avea viermi
s-ar fierbe şi s-ar topi
sau s-ar pregăti de nuntă din te miri ce
uneori 
plopii curg printre lacrimile urbei
cu amănuntul adunate de ţigănci şi copii
fix pe refluxul serii 
pe şaua unui cal alb fugit din herghelie
parcă te-aş urma
de degete ascunsă
parcă mi-aş frige noaptea de pântecul tău
uitat pe o terasă
de căpşuni şi dantele de ferigă să te ating
cum aş spune un lucru
cum l-aş rosti pe a
din simplă întâmplare că nu se mai termină

George Adrian Popescu

Toamnă

! de toamnă nimeni n-a murit, sălbăticiuneo,
şi crede-mă, vai, vai, numai natura care nu-nţelege ;
nu, n-a murit nici păianjenul închizîndu-se-n sine,
se gîndeşte doar, cu emoţie. Vai, vai, mă zbat !
! vai, vai, mama a murit azinoapte şi eu eram mila !
! vai, vai, crede-mă, n-am să te las să-ţi urăşti sexul,
rochia dezvelind-o de pe sînii plîngînd cu faţa,
trebuie să vin la tine să te rog să mă ierţi,
sălbăticiuneo, şi-o să ne furişăm greşit
de-a-curmezişul, şi-o să ne înspăimîntăm
unul cu altul, şi ce-o să vrem, vai, crîncen
ce-o să vrem scuturîndu-ne capul,
să ne înţepăm cu ghimpi pulpele,
iar acolo unde-şi trag inima de moarte
luna şi zilele, nu, nu, dincolo, abia la o mînă
de spaima urîtă unde se dizlocă zîmbetele
să ne agățăm de pomi şi
să mîncăm pe genunchi prune
urlînd fără voce
să mîncăm clănţănind prune !

Cezar Ivănescu, Rod, EPLA, București, 1968

Coloana infinită

acceptă-mi mângâierea, renunţă la-ntrebarea
ce te frământă-ntruna: noi ne vom potrivi?
acordă-mi doar o şansă şi vei simţi schimbarea:
o nouă aventură în fiecare zi.

nu vreau să-ţi fie teamă, nu vreau să mai fii tristă,
mai este loc de-un zâmbet, durerea a trecut,
priveşte înainte, speranţă mai există,
pot spune că idila abia a început.

promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,
coloană infinită cu palmele pe cer,
şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea
când inimile noastre nu vor avea reper.

şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea,
din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori,
şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea,
scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii.

poezie de Ionuţ Caragea din Poezii de dragoste (2010)