Cântec târziu

Ionel Simota

· 

Ce crivăț, mamă, te-a ucis pe tine,
Ce frig mi s-a făcut până-n cuvânt,
Cum a bocit pământul în pământ
Și cum, prin ceruri, să te strig îmi vine...

Eu încă te mai caut prin unghere,
În iarna asta ce mi-a fost blestem
De-nfrigurarea ta mai mult mă tem
Și nu de moartea clipei efemere...

Mai lesne-aș fi murit din toate eu
Decât să văd cum te-a-nghițit pământul,
Iertarea ta să mi-o aducă vântul
În drumul ce-o să-l urci spre Dumnezeu...

Acum nu te mai dor atâtea-n trup
Și nu mai plângi, pe-ascuns, ca altă dată,
Oh, mama mea, ființă preacurată,
Cum aș putea din ceruri să te rup...

Dar s-a făcut tăcere peste sat
Și casa a încremenit de supărare,
Tu ai plecat, cumva, surâzătoare,
De parcă n-ai murit, ai înviat...

Căutări

Ochii tăi, ca toamna, se ravarsă-n păsări
ce-au plecat albastru către alte zări,
ochii tăi, iubito, sfinte înserări,
hoinăresc angelic printre frunze coapte,
despletind poeme, rătăcind cărări...
Cine te mai cântă, cine te mai tace,
trupul tău, gutuie ce-a trecut de prag,
tu ești însăși toamna ce în suflet zace
și-n cuvântul sacru ce l-am scris cu drag...

Ochii tăi, ca toamna, arsă de visări,
îmi trezesc prin sânge veșnice mirări...

Ionel Simota