Necunoscuta chemare a iubirii

M-am trezit 
îmbălsămând lacrimile
unei fericiri
în liniştea asfinţitului
într-un bordei
o muzică divină
care domina 
tot mai aproape de delirul mistic
nopţile albe,
de necuvinte şi de neiubire
doar atât ca să-ţi amintească că există
prin puterea rugăciunii
printre bocete
sau deznădejde
cerşind ploaie de stele
cântând în surdină
şi scotocind printre reziduri
înţelesul iubirii
în tiparul vieţii
la miez de noapte
îmi zidesc
unduindu-mi sufletul
într-o înfierbântare necunoscută
etern
nemărginit
încă o zi de iubire

Marius Iulian Zinca
Bibliografie: „Necunoscuta chemare a iubirii”-- Elisabeta Gîlcescu, Editura Măiastra, 2012, Târgu Jiu
(colaj)

Îmi amintesc

Îmi amintesc cum picura amurgul
Petale de culori nălucitoare
Sub cerul ce îşi scutura tot crângul
De umbre-adânci şi visătoare

Şi plopii prinşi în răzvrătiri nebune
Cu dezgoliri de gânduri şi de foi
Când o vrajă pe-aleea de tăciune
Sculpta fiori prin sufletul din noi

Şi lacul cu oglinda secetoasă
Cum l-arginta o lună umilită
Sau gânditoarea salcie pletoasă
Clipind de somn în noaptea ostenită

Îmi amintesc şi pătimaşe vânturi
Ce viscolesc şi fierb neîncetat
Cioplesc tăceri înfloritoare nuduri
Ştiind că-n urmă iubirea am lăsat

Marin Voicu

Calendar ortodox

Bunica avea un calendar unde ţinea toţi sfinţii, adică
aşa zicea ea, îi ţinea, şi eu îmi imaginam că în fiecare dimineaţă,
înainte de a se spăla pe faţă şi a vorbi cu familia ei,
se închina la bucata de hîrtie din bucătărie şi zicea azi îl ţinem
cu noi pe sfîntul cutare, după care sfîntul menţionat
ieşea din perete şi se aşeza transparent şi moale în poala ei
sau cîteodată mai aproape, în braţe,
şi ea îl purta de colo pînă colo toată ziulica ca într-un uter exterior
cum sînt lifturile de sticlă de pe unele clădiri,
ca într-o telegondolă pentru sfinţi, sus-jos, sus-jos pînă la sfîrşitul programului de vizitare,
cînd sfîntul sărea de la ea din poală
şi intra din nou în perete fericit şi surescitat de atîta libertate.

Pe vremea cînd trăia bunica mea toţi eram fericiţi şi de cîte ori
ne uitam la hîrtia de pe peretele din bucătărie era tipărit cu roşu calendar ortodox
nu vedeam decît un şir de aureole strălucitoare,
o listă de sfinţi aşteptînd-o în ordine
pe bunica mea.

Anca MIZUMSCHI

(din volumul În moalele cerului, Editura Brumar, 2012)

Sub soarele lui ianuarie...

Cineva ar trebui să aibă o minte ca aceea a iernii
Pentru a înţelege îngheţul şi crengile
Pinilor acoperiţi de zăpadă;

Ar trebui să-i fi fost frig multă vreme
Pentru a percepe tristeţea ienuperilor degeraţi,
A frunzişurilor pline promoracă, sclipind departe

Sub soarele lui ianuarie; doar asemenea minte
Nu sesizeaza mizeriile din şuieratul vântului,
Durerile din sunetele celor câteva frunze rămase pe ramuri,

Care de fapt nu sunt altceva decât sunetul pământului
Împînzit de acelaşi vânt,
Care bate peste aceleaşi locuri sterpe

Pentru a fi auzite de ascultătorul care ascultă-n zăpadă,
Şi care, fiind nimic el însuşi, priveşte
Nimicul care nu se află acolo – şi nimicul care se află.

Wallace Stevens

Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum…
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beție, moale legănare…

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi
Brațele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde pașii noștri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte ușa din țâțână…

Mâine dimineață o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineață
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veștede de ceață …

Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Și-ai să-asculți cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roșcați,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Și-or să mi se stingă pașii cadențați –
În nisip, scrâșnită, lașă remușcare…

Nicolae Labiș

Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini

Eşti sau nu eşti? Al cui e chipul oare
care în rana văzului mi-apare?
Lumina se întoarce la izvoare.
Te văd aievea sau mi se năzare?

Sunt unic martor care să-ţi ateste
ivirile în prag fără de veste?
Statura ta în umbra serii este
părere, tragedie sau poveste?

Sărută-mă. Mi-e gura o pecete
a unui vis ce n-o să se repete.
Coboară un cocor din zări încete.
Să nu mai sorbi iubirea mea din Lethe.

Aş vrea îngândurat să te descânt,
să leg fiinţa ta de un cuvânt
ca să ne regăsim atuncea când
vom mai veni vreodată pe pământ.

Ultima oară când ne-am întrupat
ţi-am povestit un basm de neschimbat.
Era al nostru cel adevărat.
De ce-ai plecat din el? De ce-ai uitat?

Privirea pierde tot ce mâna strânge.
Până la tine glasul nu-mi ajunge.
Fantomele încep să te alunge.
Nu lacrimi în cuvinte am, ci sânge.

Cezar Baltag

Biografie

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi si isprăvi visate îmi sunt ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.

Lucian Blaga

Să ne facem daruri

Trebuie să ne facem daruri.
Să memorăm cu atenția
data de naștere, a noastră și a celorlalți.
Încă de dimineață,
sărbătoritul să primească de la prietenii lui
o cravată argintie care să-i limpezească mâinile,
o portocală care să-i împrospăteze surâsul,
neapărat, câteva idei
care să-i desăvârșească forma inimii.
Dacă unul dintre noi s-a-ndrăgostit,
să-i dăruim imaginea duratei,
iar dacă s-a îmbolnăvit din iubire,
să-i dăm să bea tinerețe și demnitate
dintr-un pahar curat, pictat cu-o floare.

Unii se vor împotrivi:
din trufie, de prea multă singurătate,
sau pentru-a nu ne rămâne datori
(ca și când nu ne-ar fi datori, oricum,
pentru că respirăm și ne mișcăm alături de ei,
împărțind destinul unic al lumii).

Să nu ne descurajăm.
Să trecem dincolo de trufia, de singurătatea lor,
cu daruri în mâini,
cu adevăruri necruțătoare,
precum și cu obiecte mai blajine,
ca, de pildă, o zebră din material plastic,
o măsură de vals, un abajur,
iar dacă totul merge bine,
ca o oglindă în care să ne scufundăm împreună obrazul,
făcând-o vastă ca marea. 

Nina Cassian

Cu vremea și ochii tăi

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge
două mari şi întunecate păpădii.
Mai uşor cobori în nemişcare
dacă adormi cu faţa către cer
auzind
şi golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pieliţa subţire
ca în ureche la miei,
Mesteceni de sticlă gri
Când se întinde-n somnul tău Etherul
şi nu-l mai poţi opri.
Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge
două mari şi întunecate păpădii.

Ion Mircea

Către seară, mă așez la picioarele tale...

aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng

eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,

pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară

aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.

Mircea Ivănescu

Mi-e dor de ea

Mi-e dor de ea ca nimănui,
Ca unui vechi nomad de drumul lui,
Port răni adânci în ochi şi-n trup,
Veşmintele de-argint le rup.

Aştept trecutele iubiri,
Conturul braţelor subţiri
Şi părul amintind de ploi,
Şi vechea urmă din noroi.

Dar urma ei s-a şters demult,
De cine azi să prea-ascult?
De vântul ce-mi închide uşi,
De greieri sau de cărăbuşi?

Mi-e dor de ea ca nimănui,
Ca unui vechi nomad de drumul lui,
Port răni adânci în ochi şi-n trup,
Veşmintele de-argint le rup.

Ion Bănuță

Ți-am împletit

Ţi-am împletit suprema cunună de tristeţe,
Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de-azur
Iar seara să-ţi umbrească înalta frumuseţe
Şi astfel întregită să-atingi Acordul-Pur.

Dar dacă-ncumetarea ta şovăie şi seara
Descinde friguroasă în inimă şi gând
Iar, umedă, pe frunte apasă greu tiara
Atunci, slăvită Soră, zoreşte mai curând.

Spre malurile unde demult îmbrăţişarea
Asteaptă să te-adoarmă aşa cum tu desmierzi,
Aşteaptă infinită şi limpede ca marea
Să te cununi cu somnul şi-n unde să te pierzi.

Ion Barbu

frecție

stelele au rămas fără sâmburi,
zilelor li s-au furat sensurile.

nopţile demult sunt doar albe,
norii fiind așezaţi într-o parte.

bătrânii povestesc în șoapte, că
soarele va fi îngropat la noapte.

nu se mai moare normal, iar
pământul miroase-a muștar.

sângele căpos nu mai curge în vene, sub gene dorm trei hiene.

sobele-n case sunt calde, afară

câinii au uitat să mai latre.

înainte viaţa era doar lungă, azi este și pătrată, imposibil de trăit toată.

George Sorin Venete

©G.S.V 2017

Iubește-mi mâinile și ochii

Iubeşte-mi mâinile şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut.
Atât cât poate doru-ţi cere
În dragostea,
În îndoiala
În deznădejdea unei clipe
Iubeşte-mi mâinile şi ochii.

Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot
Dezleagă-mi sufletul de vină
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină…

Iubeşte-mi mâinile şi ochii
Şi iartă-le dacă durerea
Că ţi-au plecat
Va fi mai mare
Decât norocul c-au venit…

Iubeşte-mi mâinile şi ochii
Şi iartă-le ca n-au puterea
Din moartea lor
Să-ţi crească vieţii
Nestinsul zâmbet de zenit.

Maria Banuș

DONNA MIRACULATA ©
– o antologie a poeziei de dragoste –

Mircea Florin Șandru

Laura

Un mugur pur de roză galbenă eşti, Laura,
O roză peste noaptea de iarnă grea, cu volburi
Când ger, flori albe se prind de ferestre
Şi ramurile desfrunzite tremură.
Cu roza galbenă atins-am uşa de cristal
– trezeşte-te, divină logodnică-adormită!
Eu bat încet la uşă... ridici tu vălul
şi spui: Ce mult te-am aşteptat. Am aţipit sub viscolul de-afară.
Vocea ta, Laura, e o violă de Cremona
Când florile de gheaţă se prind de ferestre
şi ramurile desfrunzite tremură.
La o violă de Cremona eu cânt sub uşa în lumină.
Se-nvolbură zăpada – tăcută cobori vălul.
Trezeşte-te, divină logodnică-adormită.

Emanuel Popdimitrov

DONNA MIRACULATA ©
– o antologie a poeziei de dragoste –

Mircea Florin Șandru

cântec din dragoste pentru simona

vorbeşte cu mine un minut că nu mai ştiu cine sunt
lasă-i pe îngeri să ia liftul şi repede să urce în pod în podul câmpiei albastre unde au dat cu var peste macul distanţei – inodor incolor şi doar puţin aplecat în afară
crede şi nu căuta printre crini ci doar scutură printre stele până dai de calea lactee

ţine-mă din scurt şi lasă un bilet fiului tău cum că din rodii mă trag din gutui altoite sub care stau să dea în pârg zilele toate

deschide târziului o altă fereastră şi lasă duşumeaua lui Dumnezeu să o spele ca să vadă că din genunchii noştri nu sânge curge ci doar un vârtej liliachiu mirositor a taină din dragoste

lasă-l pe Domnul să intre în grădina aceasta printre trandafiri să se aşeze la masa cea mai micuţă
aceea din fier forjat din care încă mai răzbat potcoavele mânjilor Galilei

vezi tu femeie
sunt singurul bărbat din zăpada căruia fabrica de textile din sat a făcut o eşarfă

florian silisteanu 

suntem în sfârșit suntem....noi, acasă!

Scrisoare

Îţi scriu, să ştii că toate-s aşa ca la plecare,
Că n-am clintit un lucru de două săptămâni,
Pe masă o mănuşă, zvârlită la-ntâmplare,
Păstrează încă forma frumoasei tale mâini.

Şi iată evantaiul şi mica ta oglindă,
Oglinda, cea mai bună prieten-a femeiei,
Ea cere poate-atâtea secrete să surprindă
Când uşile-s sub paza neîndurat-a cheiei.

Şi-afară de aceste, e-un miros blând de floare
Ce rătăceşte, încă... sunt cei doi trandafiri,
Care-a murit pe-ncetul în apa din pahare,
Mărindu-mi întristarea cu două amintiri.

Aşa e-n casa noastră, iar cel ce ţi le scrie
E-aşa ursuz şi jalnic, încât mă-ntreb de-s eu,
Sau am murit ş-acuma trăiesc iar, cine ştie,
Şi nu-s decât un paznic bătrân într-un muzeu...

Dimitrie Anghel

Mircea Florin Şandru

5 ore · 

DONNA MIRACULATA ©
– o antologie a poeziei de dragoste –

Psalmul lemnului de nuntă

Dă-mi aripa-ți, Iubire; cu cer, hrănit e cerul!
Sfâșie-mă de umbră până la os de soare,
Risipa de țărână miroase precum gerul.
Nu-i în ceaslov divinul, ci-n ghiara-Ți răpitoare!

Cum focului, din jaruri, o flacără nu-i scapă!
Crezi, inima degeaba fu Evei începutul?
Nu din pământ, din coastă, sânge a curs și apă,
'Nainte de-a fi luna a luminat sărutul.

Ești miezul meu de noapte, cămară mi-ești și Mire,
De dor, îmi simt cuvântul, de ghimpi mușcat. Călcâiul...
Coroana Ta de nume, sunt spinii Tăi, Iubire;
Mai udă-mi trandafirii, cu norul Tău, dintâiul!

E Frângerea-de-Taină, nu-i din jertfiri pretinse,
Că Lemnul e al nunții și-al brațelor întinse!

Dumitru Ichim

( Din volumul „Tu știi că te iubesc“)

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,

Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

Adrian Păunescu

Eva

Marea-i de plumb, plumburiu e cerul,
plumburii îţi sunt ochii, Eva.
Timp îndelungat ai tăcut,
mângâindu-mi mâinile.
Ochii tăi –
albaştri atunci când soarele râde şi cântă marea!

Eşti însăşi natura, Eva.

Buzele tale, ce pe fruntea mea odihneau,
numai răcoare!
Mâinile tale, ce-ntr-ale mele odihneau,
numai răcoare!
Pieptul tău greu respira –
răsuflarea pământului o simt lângă mine.

Da, tu eşti ca pământul!
Atunci când pluteşte un abur solar peste ceaţă,
ceaţa de soare-ţi acoperă ochii,
în timp ce neguri cu neguri se îmbrăţişează
şi ochii întunecaţi sunt, şi umezi.

Nu. Nimic nu vreau să mai spun.
Vreau să tac, să ascult
suspinul prelung al mării,
privind înainte spre înspăimântătoarea noapte a negurii.

Sigbjørn Obstfelder

DONNA MIACULATA ©
– o antologie a poeziei de dragoste –
Mircea Florin Șandru

Ca umbra nu-i nimic, sunt doar lumini și ramuri

Pâna-n pământ, tristețea mea te-nhamuri
La frunze, la căderea lor de-o vară.

Trezite sunt de gândul c-au să moară, 

Ca umbra nu-i, sunt doar lumini și ramuri.

Pustii, frumoase învelesc o groapă.
Se-nchide ochiul meu și le ignoră.
Cenușa leagă strâns oră de oră,
Oprind migrarea turmelor de apă.

Cum toamna, torturându-mi lumea verde
Ca pe o minte-adânc neștiutoare,
Ar căpăta și tot atunci ar pierde
Naive taine, îngeri de răbdare,

Cu disperare sângele-și deschide,
Și frunza pare că se sinucide.

Constanța Buzea

Bunătate

Trebuie mai mult decât un măr,
Să umpli un paner.
Trebuie mai mult decât un pom,
Să cânte livada sub cer.
Dar nu trebuie decât un om,
Pentru ca un dram de bunătate
Să lucească asemeni unui măr,
Pe care să-l împarţi pe jumătate.

Maurice Careme 

traducere de Radu Boureanu

Lumea pe care o vezi

Lumea pe care o vezi e doar un film în mintea ta.
Pietrele nu o văd.
Binecuvântează şi stai jos.
Uită şi iartă.
Fii întreaga zi blând cu toată lumea
şi vei realiza că eşti deja
în rai chiar în acest moment.
Asta e toată povestea.
Acesta este mesajul.
Nimeni nu-l înţelege,
nimeni nu ascultă, toţi aleargă
în jur ca nişte găini cu gâtul tăiat.
Eu voi încerca să te învăţ, dar va fi
în zadar; de-aceea
voi sfârşi într-o căsuţă
rugându-mă şi trăind
împăcat, cântând
lângă soba mea cu lemne
în timp ce fac clătite.

Jack Kerouac

traducere de Petru Dimofte

e a nu știu câta noapte în care nu pot să dorm

citesc
fumez
monitorul pc-ului pâlpâie intermitent din vina alimentatorul chinezesc de proastă calitate 
(originalul "s-a ars" & era să ard odată cu el)
e liniște
după miezul nopții numai cățeii cu covrigi în coadă mai aleargă de colo-colo pe străzi
hăituindu-i pe boschetarii care întind mâini fantomatice spre cer
luna pare un bănuț de aramă iar ei vor să-l aibă cu orice preț
să-și cumpere un ultim pahar de vodkă
de mâine se vor lăsa
de viață
iar câinii cu botul pe labe vor chelălăi noaptea la luna care se aseamănă tot mai mult cu un bănuț așezat pe pleoapele unui mort

aș vrea să pot să adorm
să te visez
dar beau & fumez
și în liniștea absolută care mă strangulează precum un piton
aud țipătul rațelor sălbatice care străbat orașul în zborul spre țările calde
ai plecat odată cu ele
departe de mâinile mele iernatic de reci
(în podul palmelor mi se așează fluturi de noapte)

nu pot să dorm
privesc luna
care se apropie tot mai mult
îi simt greutatea
pe pleoape

Marcel Vișa, Facebook

Dragoste pe apă

Ori de cîte ori întîlnesc o femeie frumoasă
Îmi lasă gura apă
Mă arunc ca o torpilă
În apele ei teritoriale
Și nu mă las
Pînă nu-i cuceresc toate malurile
O îmbăt repede cu apă rece
Și ne scăldăm
Ne scăldăm
Ne scăldăm
Pînă nu cădem în apele somnului
Atunci mă bagă
Ea pe mine la apă
Și mă tine
Mă ține
Mă ține
Pînă mi se înmoaie toate mădularele
Apoi mă azvîrle ca pe o piatră seacă
Pe apa Sîmbetei
Ce vine pe apă
Pe apă se duce 
Zice
Și dispare rîzînd în larg 

Jon Milos

Despărțire

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră
Și nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să steie mereu între noi doi
(Noi care-am fost pe vremuri lipiți ca două palme
Pe pieptul unei moarte) și veșnic între noi
Vor crește neguri numai în aparență calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,
Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.
Vom sta mereu ca zeii deasupra și vom fi
Cu mâinile pe scuturi severi și plini de pace.

Triști, vom cunoaște ceasul nu după dezmierdări
Ci întrebând în stânga și-n dreapta trecătorii,
Mai morți ca morții, singuri și fără remușcări,
Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor
N-o să mai incendieze pădurile albastre
Iar sufletele noastre, zburând încetișor,
N-o să se mai înalțe căzând mereu spre astre.

Ca niște ghimpi vom scoate treptat din amândoi
Aducerile-aminte și vom privi la chipul
Iubirii care cade șovăitor în noi
Cum dintr-un țărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniștea de-atuncea n-o vom mai regăsi,
Și singuri vom petrece cele din urmă clipe
În timp ce pescărușul iubirii va muri
Bătând încă o dată din largile-i aripe... 

Radu Stanca

Ascunselea

Să mă ascunzi într-un anchior

și să mă ții pănă mor

de odoare, de căldură

și de dor de pup pe gură.

Să mă ascunzi într-o ureche

să-ți suflu cald o vorbă veche

ce-ți seamănă în trup fiori

și-apoi ușor – ușor să mori.

Să mă ascunzi în subțiori

să stau ca-ntr-un căuș de flori

și când o da roua în zori

să mor și eu și tu să mori.

George Stanca

Melancolie

lui Domingo Bolivar 

Tu, frate, care ştii lumina, spune-mi-o şi mie.
Sunt ca un orb.
Sunt fără drum şi merg pe bâjbâite.
Merg pe sub ploi şi fulgere dezlănţuite,
orbit de vis, nebun de armonie.

Visul e boala mea. Din poezie
lucrată mi-e cămaşa pe suflet; ascuţite
vârfuri de fier ea are, spini, cuţite,
din care picură melancolie.

Şi astfel merg. Orb şi nebun prin lumea mea
amară;
şi mi se pare-adesea că drumu-i lung şi-i seară,
iar uneori că-i scurt şi va să se termine.

Şi-n căutarea dintre viaţă şi-agonie,
chinul mi-l duc şi-abia mă mai pot ţine.
N-auzi cum cad din mine stropi de melancolie? 

Ruben Dario

Traducerea Ştefan Augustin Doinaş

Înțeleptul

Înțeleptul nu doarme noaptea
și ziua nu cântă.
Când Soarele răsare
binecuvântă turnurile
și oamenii
care-au scăpat din somn.
Atât de tainic
trece printre semeni
că rareori îl vede cineva.
Dacă-l întreabă lumea
spune un cuvânt
rotund și greu
ca piatra dintr-un râu
și mai ales:
să poți privi-ntr-un om
e cea mai mare
întâmplare. 

Gheorghe Pituț

Reînviere

Este adevărat că, după moarte, într-o zi
Vom fi treziţi de un înfricoşător sunet de trompete?
Iartă-mă, Doamne, dar eu mă consolez cu gândul
că trezirea şi învierea noastră, a celor morţi,
vor fi vestite de cântecul unui cocoş.
După asta vom mai aromi un pic...
Prima care se va scula va fi Mama... O vom auzi
aprinzând în linişte focul, 
punând în linişte ceainicul pe plită
şi ridicând cu blândeţe ibricul de pe policioară.
Iar noi vom fi din nou acasă.

Vladimir Holan

Traducerea Petru Dimofte

* * *

Ademeniri cereşti,
şi nu ştii răspunde:
mai eşti? nu mai eşti?
până când? până unde?

Nume şterse pe cruci,
şi ceva ţi se-ascunde:
dac-o fi să te duci,
până când? până unde?

Iarăşi clopote bat,
iarăşi toaca răspunde:
încă unul plecat,
până când? până unde?

Ademeniri cereşti,
şi ceva ţi se-ascunde:
mai eşti? nu mai eşti?
până când? până unde?

Ion Horea

Sunt femeie

Sunt femeie,
corpul meu plutește de atîta timp,
deasupra apelor întinse, alb ca o lumină de lună,
impudică și tăcută.
Sunt o mamă nemiloasă.
care-și îmbrățișează copilul,
pînă la sufocare,
îl face iarăși una cu ea însăși,
ca altădată,
cînd burțile mari erau camere umbroase de odihnă,
erau încăperile bune dinspre stradă,
camerele vacanței veșnice,
fără durere, fără lacrimi,
erau locul acela unde nimeni nu se desparte de nimeni.
Sunt o femeie, adesea urîtă,
corpul meu era ieri o barcă de hîrtie
l-am aruncat în joacă pe suprafața acestei ape,
sperînd să mă ducă departe.
Azi sînt balena ucigașă,
adesea frumoasă,
care-și așteaptă pescarul.

Svetlana Cârstean  

Cum aș putea, oare, să te uit

Cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu vii la mine în fiecare noapte
despici uşor fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri
şi te uiţi, şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
cum tai în două fereastra şi intri, şi ieşi, şi te uiţi, şi mă uiţi
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
şi eşti peste tot şi eu sînt pe niciunde
cînd tu îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
şi îmi intri sub piele epilîndu-mi venele prin interior
şi te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele şi îmi tulburi sîngele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu înalţi castele de nisip din mîinile mele
şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd în fiecare dimineaţă cînd mă bărbieresc
tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai bună dimineaţa! din oglindă
cum aş putea, oare, să te uit?

Iulian Tănase

Retrocedare

la început dai tot
de fiecare dată mai mult decât ai
apoi păcătoasa necesitate
de a recupera începe să te macine
ca pe un dependent de heroină

atunci e momentul când începi să pierzi. şi pierzi. invariabil.

/ știi, viaţa e o păpuşă rusească: „obiect similar într-un alt obiect similar.
(un păcat acoperă pe altul )
(o tristeţe acoperă pe alta)
(o iubire acoperă pe alta)
(o femeie acoperă pe. .. nu.! o femeie nu) /

toată lumea ta (o cantitate de oameni de altfel neglijabilă)
se opreşte din expansiune
şi îţi dai seama că nici un om nu este, într-un fel sau altul, special
ei sunt diferiţi doar prin numărul de păcate

/ începi să alergi pe străzi / să urli în gura mare cât de mult iubeşti tu şi ce suflet mare ai / să te rogi de toţi trecătorii, ăia indiferenţi şi insensibili, să intre la tine în inimă şi să vadă că ai atâtea camere de oaspeţi, toate umplute până la refuz cu bune intenţii / de fapt vrei aşa puţin de la viaţă şi ai fost greşit înţeles /

totul e prea fierbinte. te opreşti.

atunci e momentul când ar trebui să plouă. şi plouă. invariabil.

Dan Herciu

Într-o seară

Într-o seară îl țineam pe genunchi pe pruncul meu, îl drăgăleam și-l studiam... L-am întrebat la un moment dat: 
– Fiule, ce ai tu de la mine? Ai ochi frumoși și strălucitori, ai ochii mamei tale... uneori, când râzi într-un anume fel, ți se formează o gropiță într-un obrăjor, nici asta nu e moștenită de la mine. Buzele tale parcă seamănă cu ale mele, câteodată îți muști buza de jos cu vinovăție exact așa cum fac eu... Poate bărbia să fie de la mine? Sprâncenele? Sau culoarea părului? Chiar, copile, ce crezi tu că ai de la mine?
M-a privit grav câteva clipe, s-a aplecat și și-a lipit fruntea de fruntea mea fără să plece privirea (e un gest al nostru), apoi a revenit în poziția inițială, și-a dus mâna stângă la piept și a rostit:
– Inima, tată... inima o am de la tine!
Mi-au dat lacrimile, nu vă ascund acest lucru... la urma urmei sunt tată, puteți înțelege, nu-i așa? Unii dintre voi știți că vibrez într-un anume fel... poate ați avut răbdare și curiozitate să vă apropiați de mine, poate ați fost prietenii mei, poate m-ați iubit, poate m-ați iertat.. în inima mea mereu a fost iubire, încă mai e....
Îi mulțumesc fiului meu! Cel mai probabil nu va citi niciodată aceste rânduri, dar nu contează... știu că va fi bine. Amândoi vom fi bine!

Paul Arva

Facebook, 28 Iulie 2017

Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini

Eşti sau nu eşti? Al cui e chipul oare
care în raza văzului apare mi-apare?
Lumina se întoarce la izvoare.
Te văd aievea sau mi se năzare?

Sunt unic martor care să-ţi ateste
ivirile în prag fără de veste
Statura ta în umbra serii este
părere, tragedie sau poveste

Sărută-mă. Mi-e gura o pecete
a unui vis ce n-o să se repete.
Coboară un cocor din zări încete.
Să nu mai sorbi iubirea mea din Lethe.

Aş vrea îngândurat să te descânt,
să leg fiinţa ta de un cuvânt
ca să ne regăsim atuncea când
vom mai veni vreodată pe pământ

Ultima oară când ne-am întrupat
ţi-am povestit un basm de neschimbat.
Era al nostru cel adevărat.
De ce-ai plecat din el? De ce-ai uitat?

Privirea pierde tot ce mâna strânge.
Până la tine glasul nu-mi ajunge.
Fantomele încep să te alunge.
Nu lacrimi în cuvinte am, ci sânge.

Cezar Baltag

Nu credeam să învăț...

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.

Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,

Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.

Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,

Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

Geo Bogza

Poemul care nu se sfârsește

(din volumul – scrisoare dintr-o cafenea – anei, cu drag)

de departe se aude cum suspină Dumnezeu
oamenii ies pe la porți 
nu mai știi care sunt vii 
care ridicând din morți

își fac mare crucea – tot mai des uitată
Domnul trece mai departe
poartă încuiată

de prin curți câinii dau să rupă lanțul
cineva le aruncă dumicatul
se reped și mușcă
împărțind păcatul

frigul iar dă semne înghețând târziul
prin icoane îngeri făcând focul
numai ea distanța scăpărând chibritul
a aprins luminii ghicind cu ghiocul

Doamne nu mă mai certa
am rupt din cămașa Ta
și-am șters lumii lacrima
și m-am înrudit cu ea

Florian Silișteanu 

***

De câteva ceasuri prin oraş
iubito ce singur
înfăşor firele de sânge ale unei privelişti
pe după înfrângeri
se întunecă
lumina ce galbenă
se târăşte pe ziduri printre crăpături
înghiţind materia
şi-n plin centru se decolorează
în blândeţea vitrinelor
cu replici între galben şi galbin
peste care năvăleşte
orizontală cheală grizonată
strada
în fond asta nu are nimic cu noi
prin odăi părul tău
ca o cuvertură uzată
ţi se prăvale pe umerii de un
covârşitor respect
şi eu spun
ah, corbii părului tău
iubito, ca un nud
par să învolbure totul
cu muzică lentă
clavirul spune o anecdotă
paharele şi prunele de plastic
pe masă
calmează tăcerea
nu plânge nu plânge ce naiba
e prima dimineaţă de şapte a anului.

Ion Monoran

Partea ascunsă

Nu e greu să scrii o poezie tristă,

e destul să-ți lepezi pieile de zi cu zi

și s-o lași să iasă din carne, din viscere,

din sînge, la suprafață…

E ușor să scrii o poezie veselă –

trebuie doar să îmbraci o piele

tatuată în culorile curcubeului

și s-o fluturi pe pagină.

E altfel cu poeziile prinse-n

capcanele blînde, aprige, ale melacoliei –

nici îmbrăcat, nici dezbrăcat,

nici călare, nici pe jos,

doar în voalul străveziu

din care se ridică încet, încet,

fără grabă, fără explozie, fără milă,

o blîndă sfîșiere de sine, de tine…

De mine?

 Liviu Antonesei

20-21 Iulie 2017, în Iași

Ochii doar

De pe obrazul tău,
Petala unui trandafir alb-roz
Altădată,
Puful gingaş a dispărut.
În barbă,
Printre ridurile întortocheate,
Din loc în loc câte un fir gros.
Scaieţi pe o mirişte părăsită
Într-o vară uscată.
Ochii doar,
Cer albastru
Presărat cu tristeţi
De septembrie,
Îmi trimit aceeaşi iubire
De altădată.
O altă iubire?

Dan David

Departe

Aș vrea să povestesc amintirea aceea...
Dar iată că aproape nimic n-a mai rămas,
s-a șters
în anii fragezi ai tinereții mele pierdută zace, departe.
O piele ce făcută părea din iasomie...
Noaptea aceea de august... de august să fi fost?...
Abia-mi amintesc ochii; albaștri erau parcă...
Ah! da, erau albaștri, albastru de safir.

Konstantinos Kavafis

Rondelul umbrei viselor

Cu umbra viselor trecând

Peste un chip de preafrumoasă

Ușor mi s-a lăsat în gând

O vară veche și ploioasă

Demultu-mi pare de curând

Ca-ntr-o vecie lunecoasă

Ca umbra viselor trecând

Peste un chip de preafrumoasă

Iubiri pierdute rând pe rând

Fulgere-n vara norocoasă

Și singur cum n-am fost nicicând

Le-adun le pierd într-o vântoasă...

Cu umbra viselor trecând

Pan Izverna

Seducție

Sărutînd ascunzișurile misterioase ale trupului său

Adumbrit de cealaltă parte a Lunii

Cu gura mea roșie - un mac în extaz

L-am aflat odată cu

Pierderea răpitoare a cunoștinței

Chiar lîngă mine

În clipele

Morții clinice

În starea sublimă aurorală

Sub apăsarea stelară foarte aproape de astrul

nopții

El rămăsese acolo

Trupul lui gol

Mă acoperea

Respirația lui parfumată mă pătrundea

Îmi deschidea cușca pieptului

Ce-mi devenise strîmtă

Incandescentă

Ioana Diaconescu