– Fiule, ce ai tu de la mine? Ai ochi frumoși și strălucitori, ai ochii mamei tale... uneori, când râzi într-un anume fel, ți se formează o gropiță într-un obrăjor, nici asta nu e moștenită de la mine. Buzele tale parcă seamănă cu ale mele, câteodată îți muști buza de jos cu vinovăție exact așa cum fac eu... Poate bărbia să fie de la mine? Sprâncenele? Sau culoarea părului? Chiar, copile, ce crezi tu că ai de la mine?
M-a privit grav câteva clipe, s-a aplecat și și-a lipit fruntea de fruntea mea fără să plece privirea (e un gest al nostru), apoi a revenit în poziția inițială, și-a dus mâna stângă la piept și a rostit:
– Inima, tată... inima o am de la tine!
Mi-au dat lacrimile, nu vă ascund acest lucru... la urma urmei sunt tată, puteți înțelege, nu-i așa? Unii dintre voi știți că vibrez într-un anume fel... poate ați avut răbdare și curiozitate să vă apropiați de mine, poate ați fost prietenii mei, poate m-ați iubit, poate m-ați iertat.. în inima mea mereu a fost iubire, încă mai e....
Îi mulțumesc fiului meu! Cel mai probabil nu va citi niciodată aceste rânduri, dar nu contează... știu că va fi bine. Amândoi vom fi bine!
Paul Arva
Facebook, 28 Iulie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu