Cât de neîndurătoare acele timpuri care veghează în beznă,
ca o
lumânare, purtate pe umeri atâta vreme.
Ce menire acest poem, în locuri prietenoase,
deblocând violențe sălbatice, asupra omului!
Să încercăm măcar să ne amintim.
Iar ceilalți să învețe. (Eli Gîlcescu)
când nu se desluşeau lucrurile
se hotărâse și la noi cooperativizarea
de acolo de sus tovarășii
și țăranii trebuiau convinși oarecum cu blândețe
că steaua aceea roșie pentru ei s-a aprins
veneau aşa
înspre seară când amurgea
când nu se desluşeau lucrurile
cam o duzină
o ceată amestecată de ţărani de-ai noştri de prin alte sate
şi nişte domni spilcuiţi de la raion
în costum negru şi cravate înflorate pe piept
toţi în păr unul şi unul
cu bâte şi pari de porumb pregătite
şi trei ţigani lăutari vestiţi de la gura boului
cu două viori strâmbe si-un ţambal burticos
oprea tractorul gâfâind la poarta omului
o namilă de maşină hârbuită
cu remorcă de lemn cu roate mari dinţate pe spate
ne uitam noi ca la urs cum ieşea fumul gros
pe un coş de tablă subţire
neterminat
coborau cu toţii şi intrau ghiotura
în ograda câte - unui vecin de pe la noi din sat
de toată lumea
cu purcel
cu căţel
se strângea grămadă
să vadă până la capăt comedia
unii cu haine de piele
cu o geantă mare de porc jupuit în mână
şi câţiva ţărani mai săritori intrau direct în casă la om
se aprindea lampa de petrol
se trăgea grăbită perdeaua
nu prea se auzea ce discutau ei acolo înăuntru
(lucruri importante pesemne
gândeam noi)
în schimb în curte se încinsa neică
o horă bătută pe braţe şi spate în toată puterea
şi jucau frate cu toţii chiuind de bucurie şi de năduf
de le săreau opincile din picioare
iar arcuşurile ţiganilor parcă luaseră foc
noi ne uitam prelung furaţi de dănţuială
cu muzica - n ureche dând pe afară
dar nu ştiu doamne
de ce anume ne trăgea ochiul pieziş la fereastră
se mai stingea lampa vedeam bine asta (că doar nu eram chiori)
se mai aprindea lampa şi asta vedeam
era lumina când prea albă
când prea neagră
umbre
nu puteai să-ţi dai seama
după o vreme
ieşea gheorghe a’ lu’ dovleacă
cu muierea sa ilinca aduşi puţin de spate
afară din casă înghesuiţi acolo pe prispă nehotărâţi parcă
apoi îmbrânciţi uşor cu blândeţe în bătătură
gheorghe
nu se putea ţine singur pe picioare
(şi asta vedeam se mai înserase
dar tot se vedea) pe faţă lui între ochi şi buză
o cărare de sânge proaspătă neştearsă
aşa cum era el
om în putere îl ţineau de aproape doi inşi
mai cu grijă
mai cu băgare de seamă şi intrau apoi cu toţii în joc lele
se-nvârteau acolo în bătătură
se-roteau drăcesc inainte și-n loc
că nu-i mai puteai desluşi fratre
care al cui e
din ce neam
din ce sat din ce lume
eram mic
abia ajungeam
până la mijlocul gardului
dar mă beleam hotărât înghesuit acolo printre uluci
în curtea omului să văd bine
prea multe nu înţelegeam
(amurgea
şi peste sat se lăsa încet noaptea)
în curte omului
era o curată harababură
o ploscă de cireş negru plină cu ţuică de prună
trecea ca un steag fluturând îndelung dat din mână în mână
pe când hora
se rotea
se rotea
se învârtea
mai mai să urce la ceruri
am auzit atunci lângă mine o vorbă groasă
tărăgănată
(pe care nu am uitat-o nici acuma)
şi vedeam cu uimire şi teamă
cum se rărea de paşi uliţa noastră sub luna borţoasă!
