Un poem pentru prieteni

Cât de neîndurătoare acele timpuri care veghează în beznă,

ca o lumânare, purtate pe umeri atâta vreme.

Ce menire acest poem, în locuri prietenoase,

deblocând violențe sălbatice, asupra omului!

Să încercăm măcar să ne amintim.

Iar ceilalți să învețe. (Eli Gîlcescu)

Petruţ Pârvescu 

când nu se desluşeau lucrurile

se hotărâse și la noi cooperativizarea

de acolo de sus tovarășii

și țăranii trebuiau convinși oarecum cu blândețe

că steaua aceea roșie pentru ei s-a aprins

veneau aşa

înspre seară când amurgea

când nu se desluşeau lucrurile

cam o duzină

o ceată amestecată de ţărani de-ai noştri de prin alte sate

şi nişte domni spilcuiţi de la raion

în costum negru şi cravate înflorate pe piept

toţi în păr unul şi unul

cu bâte şi pari de porumb pregătite

şi trei ţigani lăutari vestiţi de la gura boului

cu două viori strâmbe si-un ţambal burticos

oprea tractorul gâfâind la poarta omului

o namilă de maşină hârbuită

cu remorcă de lemn cu roate mari dinţate pe spate

ne uitam noi ca la urs cum ieşea fumul gros

pe un coş de tablă subţire

neterminat

coborau cu toţii şi intrau ghiotura

în ograda câte - unui vecin de pe la noi din sat

de toată lumea

cu purcel

cu căţel

se strângea grămadă

să vadă până la capăt comedia

unii cu haine de piele

cu o geantă mare de porc jupuit în mână

şi câţiva ţărani mai săritori intrau direct în casă la om

se aprindea lampa de petrol

se trăgea grăbită perdeaua

nu prea se auzea ce discutau ei acolo înăuntru

(lucruri importante pesemne

gândeam noi)

în schimb în curte se încinsa neică

o horă bătută pe braţe şi spate în toată puterea

şi jucau frate cu toţii chiuind de bucurie şi de năduf

de le săreau opincile din picioare

iar arcuşurile ţiganilor parcă luaseră foc

noi ne uitam prelung furaţi de dănţuială

cu muzica - n ureche dând pe afară

dar nu ştiu doamne

de ce anume ne trăgea ochiul pieziş la fereastră

se mai stingea lampa vedeam bine asta (că doar nu eram chiori)

se mai aprindea lampa şi asta vedeam

era lumina când prea albă

când prea neagră

umbre

nu puteai să-ţi dai seama

după o vreme

ieşea gheorghe a’ lu’ dovleacă

cu muierea sa ilinca aduşi puţin de spate

afară din casă înghesuiţi acolo pe prispă nehotărâţi parcă

apoi îmbrânciţi uşor cu blândeţe în bătătură

gheorghe

nu se putea ţine singur pe picioare

(şi asta vedeam se mai înserase

dar tot se vedea) pe faţă lui între ochi şi buză

o cărare de sânge proaspătă neştearsă

aşa cum era el

om în putere îl ţineau de aproape doi inşi

mai cu grijă

mai cu băgare de seamă şi intrau apoi cu toţii în joc lele

se-nvârteau acolo în bătătură

se-roteau drăcesc inainte și-n loc

că nu-i mai puteai desluşi fratre

care al cui e

din ce neam

din ce sat din ce lume

eram mic

abia ajungeam

până la mijlocul gardului

dar mă beleam hotărât înghesuit acolo printre uluci

în curtea omului să văd bine

prea multe nu înţelegeam

(amurgea

şi peste sat se lăsa încet noaptea)

în curte omului

era o curată harababură

o ploscă de cireş negru plină cu ţuică de prună

trecea ca un steag fluturând îndelung dat din mână în mână

pe când hora

se rotea

se rotea

se învârtea

mai mai să urce la ceruri

A S E M N A T

am auzit atunci lângă mine o vorbă groasă

tărăgănată

(pe care nu am uitat-o nici acuma)

şi vedeam cu uimire şi teamă

cum se rărea de paşi uliţa noastră sub luna borţoasă!