Era un loc umil, ca printre resturi
de vară şi pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut şi lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
la margini de oraş printre molozuri
şi tinichele tremurând în apă
cu frunze din pe vremuri pomi şi totuşi
răscumpărând rugina timpurie,
cu melci uscaţi şi vreascuri pe sub iarbă
şi iarba ca o carne peste oase,
era un loc umil ca printre resturi
de bucurii şi ape curgătoare,
cu praf subţire-nfăşurat pe glezne
mai gros şi chiar mai cald decât o lână,
dar mai ales cu trâmbe de lumină
şi cu noi doi ca două lungi şopârle
trecute, gudurându-ne la soare.
https://jurnaluldedrajna.ro/eta-boeriu-traducatoare-si-poeta/
Există un ceas către seară,
RăspundețiȘtergereun ceas pentru alții, firește,
când solzii desprinși de cuțite
cresc iarăși pe trupul de pește,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
și pielea de șerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
și laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
și râma turtită de roată
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
și frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de șoimi se întorc în găoace
și scoarța de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când țipătul prăzii-ncolțite
pe loc se preschimbă în cântec
și mieii străpunși de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăși otrava din gușa
de șerpi veninoși se-ndulcește,
există un ceas către seară,
un ceas pentru alții, firește.
Eta Boeriu
UITASEM, UITAM
RăspundețiȘtergerede Eta Boeriu
Tu erai roua și eu te purtam
pe pleoape și-n brațe ușoară ca fulgul
și tu ”Știi - mă-ntrebai - de unde mă-ntorc?”
și zâmbind înfloreai de lumină amurgul,
și eu, eu știam și nu-mi era teamă,
prea multă strângeam bucurie la piept
și mult prea adânc îngopasem tortura
că nu pot nimic, nimica să-ndrept,
și ”Știu!” - răspundeam, și știam amândoi
locul de tihnă și multă verdeață,
dar nu-l mai rosteam, prea lung era dorul
și foamea era de-a ne strânge în brațe,
și tu erai tânără, zveltă, de rai,
și proaspătă încă de stele,
stropită pe față și-n păr cu lumini
și fragedă-n brațele mele,
și eu te purtam împletită la piept
cu mine, și-n taină amândoi
surâsuri șoptite schimbam și plângeam,
plângeam cuvinte de rouă,
și-un nor de petale, o ceață de flori
în jur se făcea ca zăpada
și-n aburul ei amintirea scădea,
se usca scuturată la soare ca zada,
și nu mai știam, uitasem, uitam
că totuși un loc de pământ ne-mpresoară,
un loc unde mieii te plâng,
mieii stingheri când seara coboară.
Cum cad
RăspundețiȘtergereCum cad dezlipindu-se-ncet de pe gură
și mor lângă mine cuvinte!
Un gând nu cutez să mai scutur de zgură,
un pas să mai fac înainte.
Se umple de țipătul lor de pe urmă
la sân încăperea tăcerii.
În larg pescărușii se zbat ca o turmă
de miei hărăziți junghierii.
Ce leneș destin prelungește-agonia
rostitelor peste măsură?
Le-am supt până la ultimul strop cochilia
cu dragoste multă și ură.
Și totuși întârzie să moară. Așteaptă
noaptea prielnic adâncă
și vântul să scuture inima coaptă
de rodul nespuselor încă.
Ce negru de scoici și spuzit e prundișul
la capătul meu de-nserare!
Ce verde de păsări și viu e frunzișul
ce caldă și umedă boare.
Eta Boeriu
Răspuns era fiorul
RăspundețiȘtergereNe sărutam din zâmbete: ce stele
ne tremurau în ochi prevestitoare?
fiori prelungi ne străbăteau tulpina,
răspuns era sau altă întrebare?
noi ne șopteam petale-n gând și taina
culorii lor ni se rostea doar nouă.
O! cum știam să ne ferim cu schimbul
de spaime, și sudoarea lor în rouă
s-o preschimbăm, o! cum știam din lacrimi,
un singur cald șuvoi lăsând să plângă,
să ne-ncălzim, și bucuria-n două
ca pâinea s-o-mpărțim, ca să ne-ajungă,
o! cum știam să ne păzim avutul
iubirii noastre, ca sideful- în pântec
de scoică ocrotit, și de departe
cu miere să ne-ntâmpinăm și cântec,
o! câte nu știam și câte
ne-ar fi-nvățat iubirea încă-n dorul
petalelor nespuse niciodată.
Era răspuns! răspuns era fiorul.
Eta Boeriu