Lumea pe care o vezi

Lumea pe care o vezi e doar un film în mintea ta.
Pietrele nu o văd.
Binecuvântează şi stai jos.
Uită şi iartă.
Fii întreaga zi blând cu toată lumea
şi vei realiza că eşti deja
în rai chiar în acest moment.
Asta e toată povestea.
Acesta este mesajul.
Nimeni nu-l înţelege,
nimeni nu ascultă, toţi aleargă
în jur ca nişte găini cu gâtul tăiat.
Eu voi încerca să te învăţ, dar va fi
în zadar; de-aceea
voi sfârşi într-o căsuţă
rugându-mă şi trăind
împăcat, cântând
lângă soba mea cu lemne
în timp ce fac clătite.

Jack Kerouac

traducere de Petre Dimofte 

Cântec în zori

Dormi... Dormi şi mă lasă
să te privesc nemişcat.
Părul tău unduie-n pernă
ca dintr-o carafă turnat.

Ce mult, ce adânc te iubesc
în fiece clipă.
Cu privirile-mi vii ca un ţipăt
mi-i teamă să nu te trezesc.

Îmi vine să strig! trăim!
E-al nostru veacul acesta de creşteri!
Vieţile noastre să fim
ucenici şi meşteri!

Dacă nici ăsta nu-i cântec de dragoste,
care-i?
Fireşte că nu gângăvitul alint
pe struna ghitarei,

nici cântecul robilor, cândva,
în amarnicul ieri:
– Omule, pace nu vei afla...
– Femeie, vei iubi în dureri...

Dormi... Încă nu te trezi...
Cu mâinile tale, cu mâinile mele,
cu mâinile miilor de mii,
am dărâmat temniţi, şi-am ridicat schele,

Şi dacă astăzi suntem împreună,
atâta de plin, de firesc,
e pentru că, treaptă cu treaptă,
am învăţat să trăiesc, să iubesc.

Ce dragoste poate fi
mai mare, mai neîntreruptă,
decât atunci când te ştii
alături: tovarăşi de luptă!

Mâna ta bună, puternică,
zilnica ta muncă ţi-o ştiu,
şi pasul pe-asfaltul oraşului,
şi tihna din ceasul târziu.

Zidim case albe de pace
pentru anii cei lungi,
şi creştem în dragoste
– cum creştem şi-n munci!

Dormi... dormi şi mă lasă
să te privesc înc-o dată.
Ni-e dragostea trainică-n veci
şi fără de pată.

Ce mândre ni-s frunţile!
Nimeni, nicicând
nu va izbuti să le plece
din nou la pământ.

Iubitule, soarele poartă
încoace, limpezi albine.
Curând vei deschide
doi ochi de lucernă spre mine.

Bună dimineaţa!-ţi voi spune.
Sunt eu... Te-am vegheat.
Afară bat zorii, şi iată,
culorile-n jur se stârnesc ne-ncetat.

Libera noastră zi
ne-aşteaptă cu larguri răsfrânte.
Haide, haide să fim
gata de drum şi de cântec!

Nina Cassian

Cuprinde-o în brațe, s-o treci peste ape

Cuprinde-o în braţe, s-o treci peste ape,
S-o culci sub frunziş de copac
Pe unde din zori până-n noapte, hulubii cu pene de lapte
Şi adieri de departe, de-aproape
Iubirea o cântă-mbietor, îmbietor, îmbietor.

Să-i pui verigheta în deget,
S-o strângi lângă inima ta,
Când peştii fac poze în lac, iar neostenitul brotac,
Voios cântăreţ, fără preget,
Iubirea o cântă-mbietor, îmbietor, îmbietor.

W. H. Auden

Mi-ai spus

Mi-ai spus adevărul de la-nceput
pe când jinduiam unul spre altul
Ochii tăi, ieri, se-ascundeau ca ai unui şarpe
în vreme ce stam culcaţi în pat. Nu s-a

întâmplat nimic. Ne-am spus
unul altuia:
Ce doreşti? Te vreau
pe tine; m-ai învăţat
că poţi iubi mai mult decât un singur ins.

De la început mi-ai spus adevărul.
Nu te pot cuceri nici avea. Stai culcată în
pat la tine, în pat la mine, cu ochii ascunşi,
urmărindu-mă, aşteptând să fac o mişcare

ca şi cum ai sta să întrebi: Ce
doreşti? Mi-eşti dragă; tu
m-ai învăţat. Acum
voi fi din nou eu însumi. Nimic
nu te poate împiedica de-a fi ceea ce eşti.

John Newlove

Lumină lină

Lumină lină
cît se smerește
cît se pogoară
candela inimii
să o aprindă

rai, rugă să te cuprindă

ce mult te-a dorit
cînd nu erai
în zilele patimii
ce mult te-a iubit”

Daniel Turcea 

* * *

...ştiu că pe-acest tărîm de frig
nu se iubeşte nu se moare
şi nu se-aude cînd te strig
cu care verb să-ţi cer iertare

înrourată umbră rece
între orgoliu şi candoare
fîntâni au început să sece
cu care verb să-ţi cer iertare

deschide singură fereastra
iubita mea dinspre uitare
ce să iubim pe lumea asta
şi cu ce verb să-ţi cer iertare

şi cine poate să îmi ierte
iubita mea de dinspre zare
atîtea măreţii incerte
cu care verb să-ţi cer iertare

cu care verb să-ţi cer iertare
iubita mea de dinspre rai
iubita mea dinspre uitare
care erai şi nu erai...

Mihai Măceș

După ce m-am rupt în bucăți

Cu ce-ncordată atenţie
te urmăresc
lipind şi cosând
şi potrivindu-mă din nou laolaltă.

Creierul meu a fost
o păpuşă spartă, i s-a fărâmat inima
de-atâtea greşite planete mecanice, pendule
şi ochi de sticlă
zornăiţi pe sârmă care bâltâcăie
şi totuşi conştiinţa mi-i
tare, golită,
o cunoaştere albastră
sub care poţi să umbli, fără
a-ţi da seama că eşti singurul
gând legănat în ţeasta mea
de păpuşă, cer boltit, secată
fântână întoarsă, o lipsă
de anotimpuri rotite ce-ar putea ţine
înecul într-un gol
mai adânc decât apa.

Dar neştiutoarele riscuri
sau tocmai
de aceea poate
mi-atingi capul
universul în ţăndări
iată luna şi soarele
se-nalţă, se-ntind şi apun
iarăşi deasupră-ne
aşa cum se cuvine
în vreme ce gâtul mi se suceşte
dres de-ndemânatecele-ţi degete.

Margaret Atwood

După cădere

Apropie-te
înveleşte-mă în privirea ta ca-ntr-o placentă albastră
cuprinde-mă strâns
aşa cum teaca adăposteşte sabia

Eu îţi dau târcoale eu te adulmec
ca pe un câmp proaspăt cosit
Da. Te recunosc: eşti bărbat
deci amintirea mea de dinaintea căderii
Da. Eşti pur şi simplu originea
coastele tale arcuite sunt matricea frumoasă caldă
sunt spaţiul meu natal
Oho! încă înainte de a fi fost făcută
ţi-am ascultat izvorul sângelui susurul singurătăţii
eu am trăit mirarea cu care cutreierai grădina
Le recunosc mi le-amintesc
îmi amintesc bezna de catifea a cărnii tale
Te-adulmec acum
şi-mi amintesc unitatea

Da. Te cunosc
eşti într-adevăr originea
eşti carnea din care am fost extrasă
smulsă modelată
şi aruncată în această pădure înzăpezită
să-ţi fiu parte să-ţi ţin tovărăşie

Eşti chiar originea din care am fost extrasă
când tu dormeai somnul cel greu divin

Eşti bărbat
fii deci adăpostul meu
fii mierea neagră a dorinţei
fii buruiana cea rea şi lăptoasă a dragostei
şi împlinirea
acum
după cădere

Marta Petreu

Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum... 

Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Cită deznădejde paşii noştri mînă !
Ca un vînt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...

Mîine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mîine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi —
în nisip, scrîşnită, laşă remuşcare...

Nicolae Labiș

Noapte în sine

Femeie, aşază-mi pe frunte mâinile tale ca un balsam,
mâinile mai mângâioase decât blana cea moale. 
Deasupra, frunzele palmierilor foşnesc înfiorate
de înalta briză nocturnă abia simţit.
Nu se aude nici măcar cântecul doicii.
Să ne lăsăm legănaţi de tăcerea ritmată. 
Să-i ascultăm cântecul, să ascultăm zvâcnirea sângelui nostru
întunecat, să ascultăm cum bate pulsul adânc al Africii, departe,
în pâcla satelor pierdute.
Iată că luna obosită coboară, alunecă spre aşternutul mării line.
Iată că se potolesc râstele zglobii şi povestitorii ei înşişi,
obosiţi, îşi leagănă capul, ca pruncii purtaţi în spinare de mamele lor.
Iată că picioarele dansatorilor se îngreunează,
că glasurile alternate ale cântăreţilor încep a se domoli.
E ceasul stelelor, al Nopţii care visează 
sprijinindu-se de colina aceea de nori, înfăşurată
în lungul veşmânt al Căii Lactee.
Acoperişele colibelor lucesc duios.
Ce le vor fi spunând oare, în taină, stelelor?
Înăuntru, focul din vatră se stinge în intimitatea mirosurilor acre şi dulci.
Femeie, aprinde opaiţul cu untul cel mai curat,
ca să tăifăsuiască împrejur străbunii, ca şi părinţii şi copiii în culcuş.
Să ascultăm vocea Patriarhilor din Elissa.
Ca şi noi, surghiuniţi,
ei n-au voit să moară, spre a nu se irosi prin deşerturi
şuvoiul seminţiei lor.
Să ascult, în coliba afumată pe care-o cercetează
o adiere de suflete prielnice,
cu capul pe sânul tău fierbinte ca un fier scos din foc aburind,
să respir duhul Morţilor noştri, să strâng în mine glasul lor viu
şi să-i dau sunetul glasului meu, să învăţ
a trăi cu adevărat înainte de a coborî, mai afund decât
cel ce se aruncă în apă, în adâncurile nesfârşite ale somnului.

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR

Trad: Radu Cârneci

Ținutul tău lăuntric

Ţinutul tău lăuntric e aici, cu golfurile
şi cu pământul lui nemilos,
Şi tu eşti cel ce se urcă în barcă şi pleacă
singuratic în propria lui tăcere.
Vezi cum se duc falezele tale unde nu mai zăreşti
suflet viu
Ci doar uneori siluete negre cuprinse
de-o mare panică
Asemenea amintirilor înnebunite din capul
tăiat de curând.
Dar tu nu eşti un asasin şi te numeşti
„nenorocit”, tu însuţi.
Alt nume niciodată n-ai avuut
Şi aceasta îţi e toată compania.

Jules Supervielle

Iertare

Sfântă făptură! Ades tulburat-am
scumpa, dumnezeiasca ta linişte,
şi de la mine învăţat-ai durerile vieţii,
mai adânci şi mai tainice.

O, uită şi iartă! Asemenea norului, colo,
Prin faţa lunii tăcute, eu mă petrec, pe când tu
din nou odihneşti sclipitoare-n a ta frumuseţe,
tu, dulce lumină

Friedrich Hölderlin

Un dor fără sațiu

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu m-alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins...
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Emil Botta

Pleacă trenul

Când stai în tren şi pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat 
Tu?

Primăvara şi toamna
Te tot uiţi pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viaţa m-am uitat pe fereastră,
Pironit într-un colţ
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruţă
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, oraşe, continente
De ce sunt copleşit de atâtea emoţii,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?

Marin Sorescu