Volta în timp

Andrei Maftei 

Te caut, cum te caut,

De ieri și de acum,

De mâine și poimâine,

Împovărat pe drum,

Sub farduri din zăpada

Căzută dintr-o stea

Ce vrea cu dinadins

Să nu mai fii a mea.

Nimicul se repetă,

Ne plouă pic cu pic,

Un ritual amnezic

Sfârșind într-un nimic...

Și ADN-ul sorții

Vibrează-n univers,

Încolăcind în stele

Același gol pervers.

Te caut iar iubito,

Pășind prin zodiac

Sub faldurile zării

Ca și acum un veac,

Și-același timp aprinde

Cu vechiul lui amnar,

Sub geana înserării,

Un ochi de felinar.

100Dorina Cioplea-Văduva, Ioana Manolache şi alţi 98

4 comentarii

4 distribuiri

Îmi place

Comentează

Distribuie

Ascult-o azi

... doar azi

din cer

îngeri de zăpadă

nepriponiți pe-o parte

cealaltă parte strânge din dinți

în așteptare

priviri zidite-n prudență

un alt exil

ultimul zâmbet

pe apă pe iarbă

 

doar azi

noapte de piatră

 

Eli Gîlcescu

30.11.21

Prin ochii tăi

... o aud în somn

peste tot

rătăcind semne

din senin

 

și un dor

azi ca și ieri

două jumătăți

tot unul

două brațe

tot inimi

sărutul 

de care nu știe nimeni

 

Eli Gîlcescu

29.11.21

Ploaie de mai

Ploile lunii mai
umblă prin sufletul meu, voce necunoscută,
rostind silabe în limba celor necunoscuți
ca pietrele varului.
Mă dor picioarele și totuși alerg prin sunete magice,
mă dor brațele și totuși îngenunchez și cuprind
un lemn vechi pe care e scrisă
învierea morților din satul umil.
Mă doare sufletul de multă lumină
de-aceea mă închin obscurelor drumuri
pe care-am venit prin ploaia de mai
cărăuș sau poate pastor de la munții 
Gurghiului.

Aurel Gurghianu

Un poem orfan

Aș fi putut să uit cât de mult

mi-au sângerat mâinile

când o priponeam din loc în loc

lângă iarba crudă

scuturată de rouă

chiar dacă n-o vezi

i-am rupt legăturile

ca și cum aș trezi-o

în zori

să netezesc de stricăciuni grădina

chiar

dacă aș fi știut ce știu abia acum

de ce era cea mai tare

dar și cea mai slabă din lume

Eli Gîlcescu

Psalm

Nimeni nu plămădeşte iarăşi din lut,

nimeni nu ne descântă nisipul.

Nimeni,

Slăvit fii, Nimeni.

De dragul tău

visăm înflorirea Spre tine.

Nimic

eram, suntem, vom fi,

înflorind vom rămâne

trandafirii nimănui.

Cu sufletul în lumină,

cu urma pustie a nisipului în cer,

cu coroana, înroşită

de aprinsul cuvânt ce-l cântăm

deasupra, o! deasupra

spinului.

 

Paul Celan

Îmi scriu de acasă

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Asta-nseamnă că muntele din fața casei

Așezată acolo departe-ntre ape

Unde un pod de lemn sună de pași grăbiți

Nu se mai face niciodată verde

În urma nopților mici de april

Când o mie de privighetori (sau numai una cu mii de glasuri)

Încep să cânte în sălcii, după grădini.

 

Asta-nseamnă că vântul venind de peste câmpie,

Unde a scuturat petalele perilor sălbatici

Și a bătut în porțile de lemn din mai multe sate

Spre a stârni moriștile cu zvon de bondar cănit,

Nu mai înclină în largi amurguri

Lungile trâmbe de fum spre nord.

 

Asta-seamnă că verile toate, cari vor veni,

Iernile toate cu sănii zburând năpraznic,

Fagii din marginea zării și zvelți mesteceni

Repetând prin ani toate undele curcubeului

Și făcând sufletul să tresară de-atâtea ori

Cu gândul la plug și la seceri, la timp de coasă –

Nu mai răsar din țărână și din azur,

Sunt mereu albastre și-amestecate.

 

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Mâinile lui, învățate cu frigul

Și cu focul din arșiți, muncite optzeci de ani,

Îmi apar pentru o clipă dinainte, speriate,

Cum ar căuta ceva nedeslușit...

Apoi mă găsesc, devin dintr-odată sigure.

Suntem pe un drum de demult, drumul suie

Și pe când palma mea înflorește-n căldura lor

El se apleacă să ferească din cale un ram de spin

Rătăcit de prin arborii lumii.

Aurel Rău

20.21

La moarte nu mă gândesc încă

... doar la o plecare undeva departe

unde să nu calc pe bani aruncați în urma mortului

și stau și mă întristez

nu e ușor

chiar chin de multă vreme

nu mai văzusem atâta lume

jelind un tânăr

parcă îmi venea să merg între ei

iar jalea e multă pentru cei care mai au de tras

de viață

până când nu mai e

Eli Gîlcescu

De ce nu-ți pot spune

... ce ne desparte

ce ne apropie

de fapt pretext printre ciulini

rugi

oțetari

abia acolo în voie

simt că lumea e a lor

printre muritori

 

uneori aproape de mejdină

mai înrădăcinați decât ieri

spre disperarea celor fără inimă

tac

tac cu adevărat

pentru că nu știu altfel

 

Eli Gîlcescu

20-21 noiembrie 2021

Moartea e mare

Pregătirea unui vers de Rilke 

Mărul acesta e sferic, roșu și parfumat,

mușc din el și simt că e dulce-acrișor,

are o prezență puternică, are personalitate,

îl simt cu tot trupul, care cîștigă prezență,

un fel de simbioză care devine consistentă –

dar la fel este și lunecoasa apă a rîului,

și copacii solemni cu frunzele în cădere,

roiurile de gîze și stolul negru de ciori –

toate sînt prezențe pregnante în ele însele,

toate sînt atît de vii în simțurile exaltate…

Peste toate însă domnește cineva nevăzut,

deși poartă și schimbă mii de fețe și nume –

și poetul adevăr a grăit: „moartea e mare”..

#Liviu Antonesei

15 Noiembrie 2021, în Iași

Cercul poeților apăruți

Cineva ne așterne 

Regină dezamăgită. Amploarea

lucrurilor ne-a surclasat.

 

Rămânem inevitabil în urmă –

neajunși,

nefericiți.

 

Măiculiță! N-ai avut grijă de

noi. Ne-ai sacrificat,

ne părăsește voioșia…

 

Cineva ne așterne de moarte,

doar, doar își va ușura povara…

 

Măiculiță, fii răbdătoare și

ne apără,

până nu simțim

gustul așternutului!

 

Gelu Ungureanu

S-a întors toamna — pe un hectar de întuneric s-a vândut sufletul tău

Daniel Vorona 

:sete mi-a fost apă nu mi-ai dat pe nume de doctor şi medicamente te-am strigat te-am chemat

nu ai avut ochi să mă vezi auz ai avut tu nu m-ai auzit și picioare ai avut însă nu ai putut să alergi

.

dulce și amară făptură născută pentru a-i fi acelui lemn dulce mireasă fără corp

îngenunchind în faţa celuilalt fiu al lui Dumnezeu tu întinzi spre mine amândouă

braţele | cum

face și lumea

tot aşa bruma îmbrăţişează zmeura sălbatică | și zici iată s-a întors toamna — pe

un hectar de întuneric s-a vândut sufletul tău — dacă nu exişti du-te şi te naşte

.

capul meu cade de pe umerii mei de tablă pe

scări în sus mă

arunc

pe fereastră cu

puterea minții iau capul de jos şi îl pun la loc

.

ce fel de pasăre o fi această umbră

care aruncă în fiecare zi cu gutui în

fereastra ta această diateză cu care eu nu m-am mai reîntâlnit

nici măcar

în propria

morfologie ereditară şi care mă obligă din lipsă de hrană să îmi

schimb în fiecare dimineaţă somnul

până uit ora în care mă împărtăşesc

ps

— puterea stă în vocea proaspătă nu

în durerea din gât în

varianta electronică nu în mucava —

pps

unde nu este lege nici dragoste nu există pierduţi printre frunze ne uităm în ochii noştri şi apoi în

funcţie de formula propusă și acceptată ne urcăm unul pe pieptul celuilalt spunându-ne că avem

nevoie de biciclete cu motor de multe foarte multe păpuși de paie avem nevoie pe toate acestea

trebuie să le cioplim din trupurile noastre reci să păstrăm ambalajul ca pe nişte resturi alimentare

Ce vesele cîntece

Ce vesele cîntece cîntau
cele zece femei din spital
în acea duminică de lăsata secului,
ce carnaval

cu măștile lipite de obrajii supți
și tu ce voce aveai când mi-ai spus:
uite, mă țin de cuvînt, nu mai plîng,
uite, tristețea s-a dus.

Căci pînă și tristețea se dusese
cînd moartea începuse să secere
în fiecare zi pe cineva
și voi cîntați cîntece de petrecere

într-un mod îngrozitor de firesc
și toată lumea se cutremura de veselia
din acel salon strîmt și întunecos
de la spitalul Filantropia.

#Ileana Mălăncioiu

Lift (me up)

când a zis

Paul
să o iau încet
știam că pașii mei vor fi atât de mici
aproape invizibili
dar că o să mi-o ia așteptările pe dinainte
fix alea pe care ziceam
dintr-o beție cauzată de un reject
că n-am.

disperarea mea
iadul meu personal, cum scrie pe Bumble
nu e când câinii vecinului latră la 3 dimineața
e când îți promit că-s un bărbat bun
și-ți primesc liniștea, din rochia ta roșie
și-mi ascund privirea către stânga

„e un cabinet stomatologic la etaj aici,
chiar peste cafenea”

un subiect schimbat e o inimă cu pansament
e o singură crăpătură, dar măcar nu am spart oglinda
îți e rochia intactă
dar sângele se vede și pe roșu

dar dacă ar fi să moară unul dintre noi subit
oricum,
am scăpat
și după noi…
potopul.

când mă gândesc că și Robin Williams era așa optimist ca mine
și și el a vrut să scape

ultima glumă ți-o face viața ție,
oricâte ai făcut tu la rândul tău

„E sado-masochism să vrei să fii fericit cu cineva?”
poate suntem o generație de semne de întrebare scrise cu creionul
care va lăsa loc unor adevăruri fluierate pe jumătate

trebuie să învăț cum să lupt pentru ce vreau
și chiar să lupt
mi-ai întors toată lumea cu susul în jos cu o amintire
sunt un visător care cere reciprocitate
chiar dacă tot se îndrăgostește apoi se trezește
mă tot urc și mă dau jos din commitment-uri
ca dintr-un lift.

iar cum tu ai legat
hedonism și nihilism
eu am putut lega trei întâlniri cu firul ăsta roșu
până când să cad pradă idealismului meu
nu pot renunța la viziunea asta
dar nu pot să fiu fericit fără ea

dar nu mai sunt așa sigur
că pașii mei mici către ce vreau să cred că e o schimbare
mai sunt destul.
e chiar confuzia asta, a ta
a nu ști ce e în spatele cortinei

realitatea paralelă
cu alt eu
cu alt lift
în care e altă muzică
și-n care spargem oglinzile împreună.

#Șerban Pop

https://omiedesemne.ro/posta-redactiei-serban-pop-revine-cu-un-grupaj-de-poeme/

Această iarnă în felul ei

mi-e beznă în oase

mi-e iad încărunțit

peste umbre trântite de uși

care bat

și eu aștept să le auzi

 

și nu știu dacă trebuie

să râd

să spun ceva sau să tac

când întâlnesc mai multe gropi decât

oameni

cu ochii plecați

 

în lipsă de zăpezi

totul atât de nedrept

mi-e dor de Crăciun

să renaști

Eli Gîlcescu