Când vine vara

Mircea Florin Şandru

Când vine vara-ncet din vară
Şi nici n-o simţi, se scurge blând,
Apă sub apă luminând,
Ca ochiul răcoros de fiară.

Când vine vara-ncet din vară
Şi flăcări verzi pe munţi se sting,
Mâini de mătase te ating,
Rugându-te să nu te doară.

Când vine vara-ncet din vară,
Cu semnul ei împărătesc,
Când mă priveşti, când te privesc,
Un plug de-argint pe stern mă ară.

Am fost eu

Coloană de foc,

lună de primăvară,
Mare aurie, ochi imenşi.
Am căutat şi am crezut;
Am contemplat apusul,
prins de galeşe vise,
Şi picturile rîvnite în adolescenţă.
Eu am cîntat şi am urcat munţii,
Lumină am fost într-o zi,
Mistuită apoi de flăcări.
Ca o rafală de vînt
Care desface umbrele,
Eu am căzut în întuneric,
În lumea nesăţioasă.
Eu am fost.

Luis Cernuda

O poezie

pe strada din casă noaptea păşesc pe vârfuri
nu vreau să fac niciun zgomot
dar uşa scârţâie îngrozitor
oasele încep să-mi trosnească

atunci liniştea devine cel mai de temut duşman
şi aş da orice pe smiorcăiala
unei mâţe când e ucisă de şobolani

cineva mă trage de mânecă
îmi ascund în buzunare
mâinile pline de sânge şi de bomboane

în toată mizeria asta de viaţă
moartea mă ceartă ca o mamă

Adrian Diniș

Credeam că...

Mă dureau rănile
Dar nu cele de la suprafață
Ci acelea ascunse...!

Îmi imaginam cum aș putea să te trăiesc
În liniștea ce se așternea seară de seară în mine.

Treceam prin ultima clipă a neliniștii
Și îmi doream să mă călesc.

Știam că durerea e doar o altă stare,
Că mâine mă voi simți mai puternic,
Știam că rănile se vindecă cu alte răni.

Așteptam să trăiesc o nouă aventură
În care viața să fie mai ușor de trecut!

Și totuși la capăt, putea fi doar cerul plin de stele...

Strălucind în noapte!

Liliana Andrei 

De ce nu putem muri

Doar cei care trăiesc au viziunea pământului,
moartea e totdeauna sus,
mormintele sunt în cer.

Deci să nu te miri, femeie, dacă uneori plouă
cu oasele frunţii. Suntem mici în lume
fiindcă nimeni nu ştie că lumea este deasupra.

Când naşti, dai afară pământul din tine,
ca să devină aer.

Sinele nostru profund
are rădăcini în copii.

Ei vin aici să ne povestească.

Trăim povestiţi de pruncii care stau să vină
şi distilaţi de pietre.

Din pricina asta, uneori,
nu putem muri.

Când murim, avem senzaţia
că nu suntem singuri.

Din pricina asta fericirea
vine mereu ca o lopată de pământ.
 

Ciprian Chirvasiu