Romulus Brâncoveanu
Amintirea, de fapt, e aceasta.
După inundațiile catastrofale din 1971
Despre care Pița, Veroiu și alții au făcut un film memorabil,
Au urmat, un an sau cel mult doi ani mai târziu,
Alte inundații, care au afectat numai orășelul nostru,
Un adevărat diluviu, dacă nu ar fi intervenit autoritățile locale
Învinuind cetățenii de nepăsare.
Din nepăsare, aceștia lăsau robinetele și cișmelele de pe străzi deschise
Și o apă murdară săpa asfaltul și macadamul
Până la os, în timp ce, bărbații, mai cu seamă, stăteau în cârciumi
Cu apa până la genunchi și sorbeau otravă.
Autoritățile au decis, atunci, să facă un mal apei curgătoare
De la pădure, care n-avea maluri, ci doar intra de una singură
În nisipul dintr-o parte și alta a ei ca piciorul lung al unei femei
Într-un ciorap de mătase.
Apa unită de la robinete și de la cișmele
Făcuse din orășelul nostru o așezare lacustră.
Atunci, după noi analize și dări de seamă,
Autoritățile au decis să-i pună o centură de castitate,
Să ridice un dig, dar pentru mine era ca un nou zid chinezesc,
Unde o voi plimba pe ea, ani de-a rândul, decenii, secole,
Milenii, o veșnicie, Întregul neant petrecut doar cu ea,
Pe dig, în umbra apei curgătoare.
Deși mie, plopii îmi ieșeau zi și noapte la socoteală.
Ne luau de la liceu, de la ore.
Și ne încărcau în camioane Molotov.
Până ajungeam la pădure,
Fiecare împungeam cu degetul în pieptul celuilalt.
Tu, îi spuneam celuilalt, ai adus apele în oraș,
Tu ești sacagiul celest, hidraulicul gnom ce ridici apa până la ghizdul
Fântânii, recuperatorul de apă ce o scoți din burțile noastre,
Singurul ce cari apa morților și verși cisterne de apă la răscruci.
Convoaie mergeau
Cu apa până la piept, în urma noastră,
Și ele. Viitorul dig
Începuse să se zărească și să crească neted la răsărit.
Din netezimea lui un observator imparțial cu binoclul
Sau chiar cu ochiul liber ne-ar fizăritca pe niște umbre
Pe zidurile unor orașe franțuzești de Ziua luminilor,
A luminii ce va să vie
Peste o sută de ani, din Vest, de la apusul tomnatic
Ce-și mai trimite raza anevoie în acest colț de lume,
Unde stăm unul cu degetul în pieptul celuilalt, umbre.
Luminism. Băieți în uniforme de postav și fete ținând cordeluța
În buzunar, cu părul pe ochi, cu breton, în camioane ce duc la
Ridicarea digului sute de roabe și de cazmale, de sape și de găleți
Din aluminiu proaspăt ca pâinea caldă.
Un camion cu tabla groasă, cu șorici în loc de vopsea, parcă,
Ce le vorbește celor din el.
Stați locului, ne spuneabătrânul camion Molotov,
Când își îndesa râtul în umbra pădurii.
Apoi mergeam pe jos, pe urma apei curgătoare,
Sub conducerea dirigintelui, profesorul de sport,
Și mânați de la spate de profesorul de matematică,
Unul mare, albinos, care mă lăsa corigent, programat,
Trimestru de trimestru, fiindcă o iubea în secret pe Lina
Din insula Belina, colega mea de bancă.
Apa urca zi de zi cu zeci de centimetri între maluri
Și în jgheabul stației metro-hidrologice.
Căram pământ cu gălețile, elevi, profesori, muncitori cu ziua
Sub supravegherea ștabilor de la județ
Care citeau Sportul popular.
Adevărații activiști, cei de la centru,
Citeau Lumea de dincolo, o publicație din anul 2000,
An despre care, pe atunci, abia ne permiteam să cântăm
În montajele literar-artistice.
Oricum ne vedeam căzând ca niște soldați
Ai cerului, băieți și fete, la datorie,
Zece-cincisprezece, numai din clasa noastră,
Bașca cei care deși nu citeau Scânteia pionierului
Scânteiau, totuși, prin adâncul stelar, în neant, în neființa ființei,
Cum spunea alt profesorabia scăpat de la Gherla,
Și care susținea că a tradus primul într-o limbă modernă Nașterea zeilor.
Faptul că cineva de la centru călătorea în timp,
Ni se părea de la sine înțeles, dar faptul că aducea din viitor reviste ilustrate
Din care lumea năvălea peste noi ne găsea cu totul nepregătiți.
Aici nu sunt zile, nici timp,
Nu sunt morți, nu sunt nici vii,
Nu sunt trenuri ce plecă, nu sunt trenuri ce vin,
Nu sunt ore devreme, nu sunt ore târzii.
Sunt doar plaje pierdute la ape secate,
Sunt doar plaje pustii.
Aici nimeni nu cântă, nimeni nu joacă,
Nimeni nu stă, nimeni nu pleacă,
Sunt doar scânduri rămase dintr-o putredă arcă
Și covoare întinse pe care nimeni nu calcă,
Numai praful, ah!, praful, se lasă.
Aici e o singura casă,
În care nimeni nu intră, nimeni nu iasă
Și o singura stradăși un singur oraș,
Și o singură pasăre ce pare de pradă
Se învârte prin ceruri să-și găsească urmaș
Și zărește în zare,într-un singur oraș,
O singura casă pe o stradă anume.
În care zac eu.
Singura și ultima lume.
