Iubita mea, patria mea

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,

ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea

plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini

şi promisiuni?

 

Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,

cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:

nunta, botezul, înmormântare – tu, ţara mea,

tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri

şi, până la urmă, uitată de toţi

într-un manual

scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?

 

De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii

care te-au amăgit, care te-au smintit?

Tu, iubito, tu, patria mea

scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,

mă recunoşti?

Vin către tine, vorbesc despre tine

cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale

care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,

cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.

 

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea.

patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?

De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă

cântată de cei vechi la ospeţe?

Traian T. Coșovei

https://www.clujulcultural.ro/poemul-saptamanii-viii-iubita-mea-patria-mea-de-traian-t-cosovei/

Depozitul de cherestea

.....................................................................

Umbre pe cer, norii ca o vorbire a nimănui

spre niciunde.

Mai zdrenţuit decât o scrisoare de pe front

sângele meu

îşi va ajunge într-o zi din urmă inima.

Cu ochii închişi, cu pumnii strânşi, cu genunchii

la gură,

într-o bună zi

voi privi lumea, o voi atinge mirat, o voi străbate

până departe!

Tânăr – mi-am dorit să văd piramidele – tânăr,

prin fereastra deschisă am văzut gardul de sârmă

al depozitului de cherestea.

Acolo e cald şi rumeguşul îşi aminteşte încă

urma paşilor tăi.

Acolo e frig şi paznicul vorbeşte uneori prin somn

despre vremuri mai bune.

Mai trist decât sunetul topoarelor,

mai vesel decât lama fierăstraielor, printre joagăre

mi s-a părut că văd şi eu fereastra ta aprinzându-se.

Lipit de şipcile parfumate

mi-am încălzit şi eu odată mâinile la flacăra părului tău.

Tu, care citeşti printre degete frazele curgătoare

ale norilor,

tu, care ai vrut să vezi piramidele printre degete –

cu ochii închişi, cu pumnii încleştaţi, cu genunchii

la gură,

adăposteşte-te în ceaţa lui caldă pentru o noapte,

rătăceşte-te în adâncul lui împietrit

măcar pentru o singură noapte!

Într-o bună zi depozitul de cherestea va arde.

Într-o bună zi viaţa mea se va înălţa luminând.

 

Traian T. Coșovei

Celei care pleacă

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut să fie

Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.

Un cântec trist, adus din alte ţări

De nişte pasări albe - călătoare

Pe-albastrul răzvrătit al altor mări

Un cântec trist, adus de marinarii

Sosiţi din Boston,

Norfolk

Şi New York,

Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii

Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.

Şi-a fost refrenul unor triolete

Cu care-alt'dată un poet din Nord,

Pe marginile albului fiord,

Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,

Un vers,

O melodie,

Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Ion Minulescu

Doar visez să aud

Când toamnele cad  

toate

într-un cântec

se fac

plâns și ploi

pentru ce urmează să se întâmple

fără a pierde sensul

aici

acolo

chiar și de la început

 

Eli Gîlcescu 

Sunt doar unul dintre cititori

A.T. Branca

Citesc o carte

are patru sute de pagini scrise mărunt,

frazele sunt lungi,

destinele sunt dispuse în bandă Möbius –

un personaj aleargă la nesfârșit după altul,

ca un vânător după iepurele

pe care nu-l poate ajunge niciodată

pentru că drumul se răsucește

și aduce iepurele în urma lui.

Citesc o pagină și o recitesc,

pierd firul în realitatea din afara mea

și îl regăsesc înnodat

în realitatea ce se transcrie în mintea mea,

sunt umbra prin care personajele trec

și își odihnesc sufletul,

păpuși din ață,

din plastic,

din făgăduințe,

din aspirații,

din credințe,

reverii și reveniri în joc,

iubirea și suferința ca niveluri ale realității.

O iau încă o dată de la început,

înțeleg că n-am să-i ating niciodată începutul,

așa că îmi impun o măsură,

un ritm,

câteva bătăi de inimă pentru fiecare frază

mă ustură ochii, dar nu din cauza luminii oarbe

ci pentru că realizez că eu sunt Unul,

neștiutul, nevăzutul, cititorul inventat

de scriitorul demiurg

cu ani în urmă,

cu o viață în urmă,

cel puțin cu una.

Citind a treia oară a patra frază,

știu deja că nu mai sunt

ce am fost înainte să deschid cartea,

știu că n-am să mă mai desprind niciodată din ea,

simt cum se țese în creierul și în carnea mea

cum îmi dictează gândurile și simțirile

îmi absoarbe lumea și o îngemănează

cu cea a personajelor.

Scriu o notă în text pentru autor,

îl știu de când era simplu om

nu autorul meu,

cu vocea lui îl chem.

Câte atmosfere mă apasă!

murmur: „sunt doar nodul,

sunt ochiul cu toate razele,

cu unele să văd, cu altele să fiu văzut,

iar cu altele, în fine, să mă văd pe mine

ca văzător nevăzut”

Mă simt bine deja

cu alt cer și cu alt pământ,

mă întreb, câte zile vor trece

și în câte note mă voi risipi,

când și dacă o să mai pot,

dacă o să mai vreau să ies.

Vom vedea.

Recitesc textul, e sensibil, firul se pierde ușor

m-am hotărât să stric măsura cu care citesc,

să o deformez, să o lungesc, să o lățesc,

dacă tot e una cu creierul și trupul meu

îmi va fi îngăduit,

cititul îl învăț pe măsură ce sunt scris.

Citesc pagină după pagină,

îmi țin răsuflarea. Își ține răsuflarea.

Fac pauze scurte, cât o clipire, cât o expirație

inspir puternic și mă afund mai adânc,

citesc cinci pagini, zece, îmi dobor record după record, gata să mă sufoc, mă salvez în ultima clipă.

Sunt doar unul dintre cititori, dar adun în mine extazul, uimirea, excitația, siderarea tuturor.

Ce sublim e avântul născut din însuflețirea cuvintelor!

Ce uimitoare sunt personajele!

Înduioșătoare.

Fară cusur sunt șlefuite mințile lor,

într-o lume în care ele nu știu,

nici ce sunt, nici ce pierd, nici ce vor!

Dar el, autorul demiurg?

Am scris nota. A scris nota.

(din volumul nimic esențial _note (după Nebunul lui Dumnezeu – Vianu Mureșan)

Lumini și umbre

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund, 
Ce mă atrag spre-adânc ca ochii tăi. 

Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvânt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile-şi adună, 
Dar rădăcina-i leagă de pămînt. 

De azi încolo n-am să-l mai iubesc... 
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc, 
Mă jur că n-am să-l mai iubesc – de mâine. 

Pe zi ce trece-ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se-aruncă-n baltă, 
Se-nvăluie cu mâlul laolaltă
Şi-n loc să-i spele apele verzui, 
îşi tulbură izvorul apa lui. 

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă, 
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi, 
Dar uiţi că dacă-s urme pe zăpadă, 
Noroiul e lăsat de paşii tăi. 

Mi-e faţa împietrită ca o mască
Şi-n ochi lumina-i gata să se stângă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă. 

Iubirea ta nu creşte şi nu moare, 
Ci totdeauna-i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe-o pajişte cu maci arzând în soare. 

Când voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el. 

Am vrut în ciuda zâmbetelor tale, 
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc, 
Dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale. 

Ce demon oare mi te-a scos în drum?! 
De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l ofere-acum
Tot iadul nostru dulce l-aş alege. 

Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l-am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine. 

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zâmbetul uitat în colţul gurii
Şi-n ochi, tăişul crud al nepăsării. 

Eşti rău. Dar când aud c-o spune altul
Mă uit în jos şi strâng din pumni şi tac. 
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te-mpac. 

Eu am să plec cu sufletu-mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi-nfrigurat. 

M-am resemnat; atât a fost să fie. 
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie
La întrebări pe care nu le-am pus.

Otilia Cazimir

Atavism

Uitatul pe fereastră a devenit un tic,
Toată lumea se uită pe fereastră.
Citește, spală, iubește, moare
Și din când în când dă fuga
Și se uită pe fereastră.

Ce vreți să vedeți?
După cine priviți?
Luați-vă gândul, cine a fost de venit a venit,
Cine a fost de plecat a plecat,
Ce a fost de trecut prin dreptul vostru a trecut.

Lăsați perdelele,
Trageți obloanele
Și mai luați-vă o dată tensiunea.

După ce a văzut totul – ploi, războaie,
Soare, cârtițe, evenimente,
Repetate mereu aidoma,
Omenirea nu cred că mai dorește serios
Să mai vadă ceva.
Totuși uite-o lipită de ferestre,
În ochi cu un gol.

Marin Sorescu

Colindul colindelor

Mai e vreme de colinde,
Se mai poate, se mai poate,
Dacă sufletul rămâne
Cel mai mare dintre toate.

Dar colinda din colinde,
N-are roluri, n-are mască,
Şi pe ea tot omul lumii
E chemat să o rostească.

Steaua, Sorcova şi Capra,
Pluguşorul şi Ajunul,
Le vor învăţa copiii,
Nu le va uita niciunul.

În colindă, cel puternic
Şi cel sfînt este Cuvîntul,
Cum uneşte într-o noapte
Omul, cerul şi pămîntul.

Noi prea multe ale noastre
Le-am pierdut la cotitură,
Prin colindele acestea
Revenim la starea pură.

Ca-ntr-o stampă din strătimpuri
Pe la geamuri sunt copiii,
Şi ies oamenii la ceruri,
Cu toţi morţii şi toţi viii.

N-am murit ca neam al lumii
În vreo clipă viforoasă,
Cît colindele colindă
Şi copiii sînt acasă.

Cum şi astăzi ne întoarcem
Şi pe prunci îi vom deprinde
Să nu uite niciodată
Oameni, ţară şi colinde.

Vin copiii să dezlege
Din obraji fantasme roşii,
Hei, primiţi-i cu colindul,
Că tresar în ei strămoşii.

Şi-i colindul semn heraldic
Şi-i cultură în mişcare,
Că prin el deschidem firea
Şi că spiritul nu moare.

Şi în sufletul prielnic
Pentru fapte osebite
Clopoţeii pun ninsoare,
Cerul, florile-şi trimite.

N-a murit colindul nostru,
Se mai poate, se mai poate,
Leru-i ler, florile dalbe,
La mulţi ani cu sănătate.

Adrian Păunescu

Colind

În oamenii de pe aici
E Dumnezeu, pe semne
Cînd ei în colț cu pașii mici
Aduc în casă lemne.

Și e o liniște de rai,
În gestul lor de-o viață
În care dau nutreț la cai
Și oile-și răsfață.

Dar mai ales în tot ce fac
E semn că nu li-i frică.
Un suflet cald dintr-un copac
La ceruri se ridică.

Și uneori la focul mic
În casa lor sărmană
Isus, înduioșat un pic
Coboară din icoana.

O capră și-a zdrobit un corn
Sărind pe ușa spartă,
Desenul fumului din horn
E operă de artă.

Și-n toate șipcile din gard
Un clopot mai tresare
Cînd vreascurile-n brațe ard
C-o mistică ardoare.

Ninsorile nici nu mai cad
În viscoliri cu vaiet.
Scînteietorul lor răsad
Plutește blînd în aer.

Respiră-n toate un mister
Ce satul îl îndrumă.
Trei sferturi să se afle-n cer
Și doar un sfert în humă.

Și nu se știe, sînt țărani,
Sau îngeri sînt, pesemne
Cei care de atîția ani
Aduc în casă lemne.

Și suflă-n focul lor mereu
Sporindu-le nădejdea
Să-i fie cald lui Dumnezeu
Aflat în toți aceștia.

Și uneori, la focul mic
În casa lor sărmană
Isus, înduioșat un pic
Coboară din icoană.

Adrian Păunescu

This intimacy

You don’t have to be the best

you don’t have to win

you only have to remember

this intimacy with

the sky, the nearness of the

mountains and feel the

warmth

of the sun on your face

and know that you are alive

and that you are success

and victorious

without having to prove

a damn

thing

 

Jeff Foster

Declanșatorul de plăceri

 Reflex 13

 

În ochii tăi mă vindec

și mă sclad,

Ne ținem, unul altuia,

de cald

Sau noaptea, poate,

numai de urât...

Eu nu te-ntreb

de unde-ai coborât,

Tu nu mă-ntrebi cât stau

și unde plec...

Si, uite-asa, trec zilele,

cum trec,

Și, uite-așa, vin nopțile

cum vin,

Dar dacă încă vreau să te mai țin,

Din când în când, visând,

pe brațul meu,

O altă zi se va-ntampla mereu

Și-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,

Să ne convingă, totuși, pe-amândoi,

Cât de frumos e cerul și de-nalt

Privit, prin somn, cu ochii celuilalt.

 

Reflex 108

 

Prea repede uitam ce-aveam în gând,

Sub apăsarea vorbelor de rând!

Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă lași...

E-atâta ezitare între pași.

Prea repede uităm ce-aveam de spus -

Un zbor în minus, o cădere în plus...

La tine-i vară și la mine-i frig,

Nici nu te las de tot, nici nu te strig.

 

Reflex 109

 

Mai pune-o vorba bună, dacă vrei,

Pentru aceasta vară, pe la zei,

Să nu ne-o ia de tot sau prea curând!

Și, dacă ne iubim de-o vreme-n gând,

Mult mai solar, mai tandru, mai frumos

Decât am face-o, tăvăliți pe jos,

Prin iarba obsesivei despuieri;

Învață să spui mâine în loc de ieri,

Acoperindu-ți brațele cu flori

Și, mai ales, să nu-ndrăznești să mori!

George Țărnea