Tată, te-am văzut

"tată, te-am văzut în vis urma să mori și aveai gura plină cu bucăți de prescură mestecai și icneai rușinat de ciudata foame ce te-a întețit stăteai întins pe scândură cu mâinile date peste piept fără pic de împotrivire tot ce urma să vină parcă ar fi venit demult – mă duc să domnesc mă duc să fiu stăpân peste nesfârșita singurătate mă duc să ridic glasul acolo unde nimeni nu ascultă și nimeni nu se supune – respirai stânjenit cât puteai de rar dacă un fluture și-ar fi lipit aripa de buzele tale nici n-ar fi tremurat din felul în care îți încremenea fața când te opreai din respirat păreai atent la ceva în ureche îți stingeai amintirile auzul țâșnea alb ca săgeata și-n urma lui aerul înceta parcă așteptai doar un semn un țârâit de greiere din acea liniște ca de trecut – mă duc să cânt cum n-am cântat niciodată mă duc să fiu vesel acolo unde stau numai cei care plâng și jelesc – aveai ochii închiși se vedea cum unduie pe sub pleoape mișcați poate de o-ncercare ascunsă poate te-ai încrezut prea devreme în promisa odihnă a oaselor care încă nu a venit noaptea câtă se adunase sub pleoape nu-ți ajungea pentru drumul pe care trebuie să te pierzi e nevoie de mai multă, dar fața ta era proaspătă ca în tinerețe încât m-a prins mirarea cum poți să mori cu fața asta vie ca bujorul? – mă duc să închid gura și să tac cum niciodată n-am tăcut mă duc să-mi revărs glasul peste nisip până se va face liniște – când m-am apropiat să-ți duc la buze bucata mea de prescură nu m-ai certat mestecai și te grăbeai când mi se va termina din gură voi putea să-mi dau duhul, mi-ai zis aveai în buzunarul cămășii o batistă mototolită de la mama de va veni sudoarea de va veni sudoarea peste mine, aicea e ai spus, atingându-ți buzunarul cu palma stângă – mă duc din odihnă în odihnă mă duc din ușurare în eliberare mă duc din neliniștea de aici într-o neliniște mai mare" Vianu Mureșan

Ploaia de aur

nu știam ce nume are sau măcar dacă e o plantă reală

am văzut-o o singură dată când am deschis cartea unui poet din provincie,

dar și atunci parcă aș fi visat

el îi spunea forsythia într-un poem misterios

care avea toate cuvintele compuse din cruciulițe aurii în loc de litere

și care nu putea fi citit decât pe întuneric

– atunci luceau versurile

și în rumoarea acelei aprinderi

se auzea ploaia –

sub geamul la care poetul făcea caligrafii aplecat peste filele cartonate

crescuse un arbust pe care îl vedea numai el

când noaptea își intra în drepturi poetul stingea lumina în cameră și se trăgea spre geam

sfios oarecum de parcă ar fi fost pândit

de parcă statul pe întuneric cu uitătura petrecută prin sticlă ar fi fost ceva necugetat

– somnul lui era ploaia luminoasă

ce-i curgea prin priviri

diminețile îl găseau năpădit de uimire

și cu obrajii scăldați în aur –

într-una din nopți a ieșit din casă pe furiș

după ce toți vecinii s-au culcat

a rupt o rămurică din arbustul de sub geam

și s-a dus să bântuie prin cimitir

trecuse de miezul nopții când a ajuns

deodată s-a iscat din nimic o răpăială ca de furtună

și cerul s-a umplut de ape aurii

prin aerul curățat se vedea până la suflete

– ca la un semn

au tresărit toate prinse de sfială

se obișnuiseră

să rămână ascunse și uitate

depărtarea de orice ochi pământesc

le apăra ca o haină

necredința că mai e viață în cer

le ținea într-o dulce letargie

doar atunci când suia la ele unul nou

necunoscut și oarecum buimac

se stârnea o rumoare

și din guri le ieșeau vorbe

de neînțeles –

înaltul și nepătrunsul cerului au coborât de se puteau pipăi cu mâna

toate crucile din cimitir s-au făcut galbene ca floarea de forsythia

o aripă viforoasă l-a smuls pe poet din acea înghețare buimacă

și l-a înălțat pe deasupra cimitirului

– „numai poetul ca păsări ce zboară”

deasupra pământului

își face din țipăt scânteie vântului

numai aerul lui atunci când respiră

răsună prin trestii ca dintr-o liră –

când a privit în jos, a văzut că cimitirul era cartea lui,

iar crucile erau petalele de aur cu care își scrisese poemul

– atunci primăvara

a ținut o singură noapte

cei care citesc poemul forsythia

spun că este vorba

despre noaptea Învierii.

Vianu Mureșan

Născut cu țârâita

nu m-am născut cu totul de-odat,

sufletul meu a întârziat, a întârziat,

am apucat să îngân cuvintele,

am apucat să fac tumbe și să râd,

să privesc mirat ochii animalelor

și să mă-ncălzesc la aburul gurii lor,

să cresc copii care nu erau ai mei,

să mă văd părăsit de niște bucurii

la care doar am visat,

să car şi azi şi mâine apă de la fântână

deși nu mi-era sete

într-un târziu a venit şi sufletul

părea obosit, aș zice chiar bătrân

nu știu dacă mi-era potrivit,

nu știu nici măcar dacă era al meu,

dar l-am luat așa cum era

și l-am lăsat să se întocmească în mine

până atunci trăisem fără el,

dar nu știu dacă mi-a fost

mai rău ori mai bine,

mă obișnuisem așa,

o prea mare bucurie atunci

m-ar fi întinerit brusc și n-aș fi știut

cum să mă port,

trăisem mereu la o vârstă la care

orice zi seamănă cu cele de dinainte

și fiecare noapte aduce un somn veșnic,

la acea vârstă diminețile sunt minuni,

pierderile din vis mai dureroase ca ceasul nașterii

prea multă înțelegere mi-ar fi tulburat liniștea,

până atunci am vorbit fără de limbă

și tot ce nu puteam spune îmi aroma gura,

încălzeam aerul cu obrajii

când mi se terminau vorbele,

dar nimeni nu vedea semn bun în asta

am iubit până atunci fără nicio dragoste,

dădeam când și când din inimă mai tare

să se audă o forfotă-n jur,

o chemare,

dar de se oprea cineva în dreptul meu

mi se făcea rușine și încetam să mai bat,

stăteam o vreme cu capul plecat

până ce lumea se sfârșea împrejurul meu,

într-un târziu venea noaptea,

întunericul ei eram eu.

 

Vianu Mureșan

Vianu Mureșan – Poezia din sufletul unei femei

Tu nu ai cum să nu (fragment)

Căci deodată ar putea să se întâmple ceva crud și, din acel moment,

Cum se spune cu aer grav, sentențios, „nimic nu va mai fi ca înainte”.

Am putea de pildă să primim vești proaste, știu și eu, de la vreun doctor,

De la vreo rudă apropiată, să aflăm că s-a întâmplat ceva cu mama,

Doamne, ferește!

Și atunci visul nostru se va spulbera brusc.

Ar putea fi boala, ar putea fi despărțirea noastră dinmotive de neînțeles.

 

Mai bine fă-ți timp acum, gândește-te la mine.

Oprește-te un pic din importanța ta și din felul

foarte special în care crezi că ne ducem noi viața împreună.

Oprește-te în fața monumentului de fum în care iubirea noastră s-a transformat

Și încearcă să nu ascunzi dacă îți pare rău că s-a ajuns aici.

Privește cum trece timpul prin carnea mea, și obosește,

și iese afară prefăcut în umbră,

Privește cum mi s-au stins ochii, nu mai am în ei acea scânteiere care îți plăcea,

Privește cum mi-au rămas pe obraji niște zâmbete care nu mai sunt ale mele.

Oprește-te,stai puțin în dreptul meu, să vezi cum nu mai sunt…

 

Mă hrănisem din privirile tale, atenția ta îmi era sufletul, la vorba ta îmi cânta inima,

Însă tu ai găsit mereu moduri foarte prețioase de a-ți justifica ocupațiile în numele cărora, de la un moment încolo, ai început să mă pierzi.

Tot ce îți alimenta ambițiile, nu puține și nu mărunte, îți părea necesar,

Căutai să te faci admirabil în ochii celor pe care în realitate nu puneai mare preț, iar acest ideal ridicol „cere sacrificii”. În zelul tău, erai pompos și nestăpânit. Purtai o flamură, dar nu vedeai sufletul tău spânzurat cum se sufocă-n ea,

Nu vedeai cât de vulgară devenise mândria reușitelor tale, nu vedeai cum te urâțește emoția micilor triumfuri de fiecare zi,

Râdea zădărnicia în câștigurile ce-ți aduceau un licăr ciudat în priviri, dar tu nu o auzeai.

Absența de-acum, din ochii tăi, mă destramă și-mi spune că în locul din care eu m-am risipit nu mai poate crește nimic.

Absența mea din tine e semnul unei absențe mai adânci.

 

Mândria mă obosise. În timp ce plângeam, râdeam cu hohote înecate de puterea pe care mă sforțasem atâta timp s-o afișez. De unde putere în fața risipirii și nestatorniciei care vin odată cu tot ce căutăm să ne împlinească viața?

De unde putere în fața uzurii lucrului repetat fără noimă, de unde putere în fața blazării și insensibilității la tot ce pare avut odată pentru totdeauna?

De unde putere în fața neputinței celui căruia i-ai încredințat inima, să țină o cât de mică pâlpâire de fericire în ea?

De unde putere în fața propriei inimi, când nu mai răspunde la cântecul ce-o vrăjise cândva?

 

Plânsul mă ilumina, mă elibera de tot ce era nemulțumire și apăsare în mine. Puteam să nu mai fiu nimeni și nicăieri, puteam să nu mai sufăr și să nu mai doresc nimic. Puteam să nu mai pot, iar asta mă umplea de o înaltă demnitate.

Un fior care nu ținea de capriciu și nu venea din firea mea,

care nu era răspunsul la dorința ori promisiunea lui picura pace-n mine,

Neputința mă izbise de un zid clădit numai și numai din incertitudini,

Adevărul pe care nu-l înțelegeam, căruia nu-i găsisem cuvântul potrivit sufla prin mine și mă exalta,

Am înțeles acea nepotrivire ascunsă din natura lucrurilor, care face ca mugurele să fie strivit de sevele care până la un punct l-au alimentat,

Am înțeles mistuirea pe care o poartă în măruntaie sângele, când boala a pus stăpânire pe trup,

Am înțeles amenințarea și negura care vin nevăzute, odată cu promisiunile.

 

Neputința mă făcea ușoară ca arama ce plutește în aerul asfințitului,

iar în acea lunecare fără noimă și fără direcție fiecare clipă avea aer dumnezeiesc

Nu știu unde sunt, nu știu ce fac, în gura mea și-a făcut loc liniștea,

iar când vorbesc, tac.

Sunt doar unul dintre cititori

A.T. Branca

Citesc o carte

are patru sute de pagini scrise mărunt,

frazele sunt lungi,

destinele sunt dispuse în bandă Möbius –

un personaj aleargă la nesfârșit după altul,

ca un vânător după iepurele

pe care nu-l poate ajunge niciodată

pentru că drumul se răsucește

și aduce iepurele în urma lui.

Citesc o pagină și o recitesc,

pierd firul în realitatea din afara mea

și îl regăsesc înnodat

în realitatea ce se transcrie în mintea mea,

sunt umbra prin care personajele trec

și își odihnesc sufletul,

păpuși din ață,

din plastic,

din făgăduințe,

din aspirații,

din credințe,

reverii și reveniri în joc,

iubirea și suferința ca niveluri ale realității.

O iau încă o dată de la început,

înțeleg că n-am să-i ating niciodată începutul,

așa că îmi impun o măsură,

un ritm,

câteva bătăi de inimă pentru fiecare frază

mă ustură ochii, dar nu din cauza luminii oarbe

ci pentru că realizez că eu sunt Unul,

neștiutul, nevăzutul, cititorul inventat

de scriitorul demiurg

cu ani în urmă,

cu o viață în urmă,

cel puțin cu una.

Citind a treia oară a patra frază,

știu deja că nu mai sunt

ce am fost înainte să deschid cartea,

știu că n-am să mă mai desprind niciodată din ea,

simt cum se țese în creierul și în carnea mea

cum îmi dictează gândurile și simțirile

îmi absoarbe lumea și o îngemănează

cu cea a personajelor.

Scriu o notă în text pentru autor,

îl știu de când era simplu om

nu autorul meu,

cu vocea lui îl chem.

Câte atmosfere mă apasă!

murmur: „sunt doar nodul,

sunt ochiul cu toate razele,

cu unele să văd, cu altele să fiu văzut,

iar cu altele, în fine, să mă văd pe mine

ca văzător nevăzut”

Mă simt bine deja

cu alt cer și cu alt pământ,

mă întreb, câte zile vor trece

și în câte note mă voi risipi,

când și dacă o să mai pot,

dacă o să mai vreau să ies.

Vom vedea.

Recitesc textul, e sensibil, firul se pierde ușor

m-am hotărât să stric măsura cu care citesc,

să o deformez, să o lungesc, să o lățesc,

dacă tot e una cu creierul și trupul meu

îmi va fi îngăduit,

cititul îl învăț pe măsură ce sunt scris.

Citesc pagină după pagină,

îmi țin răsuflarea. Își ține răsuflarea.

Fac pauze scurte, cât o clipire, cât o expirație

inspir puternic și mă afund mai adânc,

citesc cinci pagini, zece, îmi dobor record după record, gata să mă sufoc, mă salvez în ultima clipă.

Sunt doar unul dintre cititori, dar adun în mine extazul, uimirea, excitația, siderarea tuturor.

Ce sublim e avântul născut din însuflețirea cuvintelor!

Ce uimitoare sunt personajele!

Înduioșătoare.

Fară cusur sunt șlefuite mințile lor,

într-o lume în care ele nu știu,

nici ce sunt, nici ce pierd, nici ce vor!

Dar el, autorul demiurg?

Am scris nota. A scris nota.

(din volumul nimic esențial _note (după Nebunul lui Dumnezeu – Vianu Mureșan)