# ALAIUL UNUI SFÂNT DE MĂRĂCINE

Florian Silisteanu 

(cântec pentru bojana, pentru SERBJA dragă și sfântă)

voi merge iar din sat în sat voi măsura printre distanțe altă soartă

din curcubeul unei chei voi încuia cealaltă sfântă poartă

pe care intră-ies fără bilet de voie

toți sfinții, lăcustele și umbrele de pe corabia lui noe

mă voi muta cu totul într-o apă, voi deveni din nou o sete

pe care DUMNEZEU o soarbe mai mereu dintr-un perete

așa că umpleți cana să dea pe din-afară

lăsați va rog să vină primăvara-n călimară

sosesc nuntașii din satele vecine

la pândă un greiere pe post de lăutar in poartă

alaiul altui sfânt de mărăcine intră

și-i toarnă în pahar Lui DUMNEZEU din soartă

Ploaia de aur

nu știam ce nume are sau măcar dacă e o plantă reală

am văzut-o o singură dată când am deschis cartea unui poet din provincie,

dar și atunci parcă aș fi visat

el îi spunea forsythia într-un poem misterios

care avea toate cuvintele compuse din cruciulițe aurii în loc de litere

și care nu putea fi citit decât pe întuneric

– atunci luceau versurile

și în rumoarea acelei aprinderi

se auzea ploaia –

sub geamul la care poetul făcea caligrafii aplecat peste filele cartonate

crescuse un arbust pe care îl vedea numai el

când noaptea își intra în drepturi poetul stingea lumina în cameră și se trăgea spre geam

sfios oarecum de parcă ar fi fost pândit

de parcă statul pe întuneric cu uitătura petrecută prin sticlă ar fi fost ceva necugetat

– somnul lui era ploaia luminoasă

ce-i curgea prin priviri

diminețile îl găseau năpădit de uimire

și cu obrajii scăldați în aur –

într-una din nopți a ieșit din casă pe furiș

după ce toți vecinii s-au culcat

a rupt o rămurică din arbustul de sub geam

și s-a dus să bântuie prin cimitir

trecuse de miezul nopții când a ajuns

deodată s-a iscat din nimic o răpăială ca de furtună

și cerul s-a umplut de ape aurii

prin aerul curățat se vedea până la suflete

– ca la un semn

au tresărit toate prinse de sfială

se obișnuiseră

să rămână ascunse și uitate

depărtarea de orice ochi pământesc

le apăra ca o haină

necredința că mai e viață în cer

le ținea într-o dulce letargie

doar atunci când suia la ele unul nou

necunoscut și oarecum buimac

se stârnea o rumoare

și din guri le ieșeau vorbe

de neînțeles –

înaltul și nepătrunsul cerului au coborât de se puteau pipăi cu mâna

toate crucile din cimitir s-au făcut galbene ca floarea de forsythia

o aripă viforoasă l-a smuls pe poet din acea înghețare buimacă

și l-a înălțat pe deasupra cimitirului

– „numai poetul ca păsări ce zboară”

deasupra pământului

își face din țipăt scânteie vântului

numai aerul lui atunci când respiră

răsună prin trestii ca dintr-o liră –

când a privit în jos, a văzut că cimitirul era cartea lui,

iar crucile erau petalele de aur cu care își scrisese poemul

– atunci primăvara

a ținut o singură noapte

cei care citesc poemul forsythia

spun că este vorba

despre noaptea Învierii.

Vianu Mureșan

L-am întâlnit pe Dumnezeu

 

Mircea Florin Şandru

L-am întâlnit pe Dumnezeu; era singur şi îi era foame, şi îi era frig,

Şi era nedormit. Stătea pe creasta cerului şi veghea. Îmi era frică

Să îl privesc, îmi era frică să-i spun toate păcatele mele.

Coboară Doamne, i-aş fi zis – şi m-ar fi înţeles, şi m-ar fi ascultat –

Căci El trecea dincolo de limbi şi dincolo de fiinţe.

Coboară Doamne în casa mea, i-aş fi zis, şi i-aş fi dat haine,

Şi l-aş fi aşezat lângă foc, şi i-aş fi dat mied, şi i-aş fi dat merinde,

Şi i-aş fi spus o poveste de demult. Şi el ar fi adormit, şi l-ar fi visat

Pe Fiul Său, şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit, şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată. Şi ar fi venit primăvara,

Şi am fi scos plugurile, şi am fi tras brazdă, şi am fi semănat

Grâu, porumb şi secară. Şi ar fi venit vara, şi am fi stat sub pomul vieţii,

Şi am fi bătut coasa. Goi până la brâu am fi cosit dealurile

Poloage, poloage. Şi ar fi venit femeia mea, şi ar fi venit copiii mei

Cu mâncare, cu apă şi cu ştergare, căci am fi fost asudaţi

Şi obosiţi, şi arşi de soare. Apoi am fi secerat şi am fi treierat,

Şi am fi dus sacii la moară. Toamna am fi umplut coşarele cu porumb

Şi am fi văzut cum zboară cocorii. Ar fi venit iarna şi am fi stat în casă

La gura sobei. Şi eu i-aş fi spus o poveste de demult,

Şi Dumnezeu ar fi adormit, şi l-ar fi visat pe Fiul Său,

Şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată.

Povești la gura sobei

Nopţile de iarnă cu flori reci la ferestre

ni le-amintim prin vreme în haine de poveste:

Poveşti la gura sobei topind în iarna grea

zăpada de pe inimi, tristeţea mea şi-a ta...

Florile din geamuri sclipesc fără de viaţă

şi mult prea des pe buze cuvintele ne-ngheaţă

Poveşti la gura sobei – doar ele, rând pe rând,

mai pot să ne aducă o primăvară-n gând....

Nopţile sunt oarbe, e frig şi ne doare

şi aşteptăm să cadă o lacrimă din soare.

Poveşti la gura sobei – doar ele, rând pe rând,

mai pot să ne aducă o primăvară-n gând....

Nopţile sunt oarbe, e frig şi ne doare

şi aşteptăm să cadă o lacrimă din soare.

Poveşti la gura sobei  – purtând speranţa lor

mai cheamă primăvara când obosim de dor

George Tarnea

Cântec murmurat pentru vremea liliacului

Îmi cânt acum bucuria din vremea liliacului,
(întorcându-mă în amintire).
Pentru slava Naturii, tu, limbă, voi buze,
alegeţi-mi suvenirurile din cea mai
îndepărtată vară,
Adunaţi semnele de bun venit (aşa cum copiii
adună pietricele şi scoici şi le înşiră pe un
fir),
Puneţi-le în aprilie, în mai; viaţa orăcăie în heleşteie,
aerul e transparent,
Albine, fluturi, vrabia cu ciripitul ei simplu,
Albastra, săgetătoarea rândunică; nu uitaţi
eretele fluturându-şi aripile aurite;
Lumina irizată, fumul care urcă, aburii,
Luciul apelor cu peşti în el şi cu azurul cerului
deasupra.
Totul e vesel şi strălucitor: izvoarele curgând,
Pădurile de arţari, crestarea în februarie a arborilor,
pregătirea zahărului din seva lor;
Sturzul sărind de colo, colo, cu ochiul lui luminos,
cu pieptul arămiu,
Cu limpedele lui cântec muzical de la răsăritul
soarelui şi apoi din amurg,
Zburând iute printre merii din livadă unde face
cuib pentru soaţa lui;
Zăpada topită din martie, salcia arătându-şi
mugurii verzi-gălbui…
Primăvara a sosit! Vara e aproape! Şi ce e în ea
şi din ea?
Tu, suflete, liber, căutând fără odihnă
nici eu nu ştiu ce,
Vino să nu mai zăcem aici, hai sus şi
departe!
O, dacă aş putea să zbor ca pasărea,
Ori să evadez, să navighez asemeni unei corăbii,
Să plutesc cu tine, o, suflete, peste tot, prin
toate ca o navă pe mare!
Adunând semne, cele ce au fost la început,
cerul albastru, iarba, picăturile din roua
dimineţii,
Parfumul de liliac, boschetele cu întunecatele
lor frunze crestate ca nişte inimioare,
Toporaşii, micile, delicatele, palidele flori
numite Nevinovatele,
Exemple nu numai pentru ele însele, ci şi
pentru atmosferă.
Înfrumuseţând boschetul care îmi place,
Şi cântând cu păsările
Un cântec de bucurie din vremea liliacului,
mă întorc
în amintire.

Walt Whitman