Și iarna de-adevăratelea

... trebuie să vină

de undeva

dintr-o răsuflare

câte un fulg de-abia

nu am cum s-o înțeleg
până nu ajunge să se strecoare în visul meu
cu mințile rătăcite
un amestec de rușine și vinovăție
când va sosi

să văd ceva... iar ea
să mă adoarmă în cântecul ei

 

Eli Gîlcescu

De prea multe ori

... și de fiecare dată când se tânguia

încet

ca suflarea unui vânt de vară

uneori

parcă ar avea atâtea de mărturisit

altor inimi

dimprejur

indiferent cât de mult timp a trecut

de când                                                             

în mijlocul iernii

mă apăra

de  acolo de unde e

n-aș putea spune cât...

poate atât cât trebuia

să trec peste orele de insomnie

mai mult sau mai puțin fatale

sau mai știi...

peste întunericul unui preludiu rămas

foarte mult timp în urmă

 

Eli Gîlcescu

Îmi scriu de acasă

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Asta-nseamnă că muntele din fața casei

Așezată acolo departe-ntre ape

Unde un pod de lemn sună de pași grăbiți

Nu se mai face niciodată verde

În urma nopților mici de april

Când o mie de privighetori (sau numai una cu mii de glasuri)

Încep să cânte în sălcii, după grădini.

 

Asta-nseamnă că vântul venind de peste câmpie,

Unde a scuturat petalele perilor sălbatici

Și a bătut în porțile de lemn din mai multe sate

Spre a stârni moriștile cu zvon de bondar cănit,

Nu mai înclină în largi amurguri

Lungile trâmbe de fum spre nord.

 

Asta-seamnă că verile toate, cari vor veni,

Iernile toate cu sănii zburând năpraznic,

Fagii din marginea zării și zvelți mesteceni

Repetând prin ani toate undele curcubeului

Și făcând sufletul să tresară de-atâtea ori

Cu gândul la plug și la seceri, la timp de coasă –

Nu mai răsar din țărână și din azur,

Sunt mereu albastre și-amestecate.

 

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Mâinile lui, învățate cu frigul

Și cu focul din arșiți, muncite optzeci de ani,

Îmi apar pentru o clipă dinainte, speriate,

Cum ar căuta ceva nedeslușit...

Apoi mă găsesc, devin dintr-odată sigure.

Suntem pe un drum de demult, drumul suie

Și pe când palma mea înflorește-n căldura lor

El se apleacă să ferească din cale un ram de spin

Rătăcit de prin arborii lumii.

Aurel Rău

L-am întâlnit pe Dumnezeu

 

Mircea Florin Şandru

L-am întâlnit pe Dumnezeu; era singur şi îi era foame, şi îi era frig,

Şi era nedormit. Stătea pe creasta cerului şi veghea. Îmi era frică

Să îl privesc, îmi era frică să-i spun toate păcatele mele.

Coboară Doamne, i-aş fi zis – şi m-ar fi înţeles, şi m-ar fi ascultat –

Căci El trecea dincolo de limbi şi dincolo de fiinţe.

Coboară Doamne în casa mea, i-aş fi zis, şi i-aş fi dat haine,

Şi l-aş fi aşezat lângă foc, şi i-aş fi dat mied, şi i-aş fi dat merinde,

Şi i-aş fi spus o poveste de demult. Şi el ar fi adormit, şi l-ar fi visat

Pe Fiul Său, şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit, şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată. Şi ar fi venit primăvara,

Şi am fi scos plugurile, şi am fi tras brazdă, şi am fi semănat

Grâu, porumb şi secară. Şi ar fi venit vara, şi am fi stat sub pomul vieţii,

Şi am fi bătut coasa. Goi până la brâu am fi cosit dealurile

Poloage, poloage. Şi ar fi venit femeia mea, şi ar fi venit copiii mei

Cu mâncare, cu apă şi cu ştergare, căci am fi fost asudaţi

Şi obosiţi, şi arşi de soare. Apoi am fi secerat şi am fi treierat,

Şi am fi dus sacii la moară. Toamna am fi umplut coşarele cu porumb

Şi am fi văzut cum zboară cocorii. Ar fi venit iarna şi am fi stat în casă

La gura sobei. Şi eu i-aş fi spus o poveste de demult,

Şi Dumnezeu ar fi adormit, şi l-ar fi visat pe Fiul Său,

Şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată.

Povești la gura sobei

Nopţile de iarnă cu flori reci la ferestre

ni le-amintim prin vreme în haine de poveste:

Poveşti la gura sobei topind în iarna grea

zăpada de pe inimi, tristeţea mea şi-a ta...

Florile din geamuri sclipesc fără de viaţă

şi mult prea des pe buze cuvintele ne-ngheaţă

Poveşti la gura sobei – doar ele, rând pe rând,

mai pot să ne aducă o primăvară-n gând....

Nopţile sunt oarbe, e frig şi ne doare

şi aşteptăm să cadă o lacrimă din soare.

Poveşti la gura sobei – doar ele, rând pe rând,

mai pot să ne aducă o primăvară-n gând....

Nopţile sunt oarbe, e frig şi ne doare

şi aşteptăm să cadă o lacrimă din soare.

Poveşti la gura sobei  – purtând speranţa lor

mai cheamă primăvara când obosim de dor

George Tarnea

Un înger care visează

Într-o dimineață de iarnă

dormeai atât de adânc,

încât respirația ta era mai neliniștită

decât albul zăpezii.

În timp ce eu te priveam,

trăgând perdelele roșii ale frigului.

Traian T. Coșovei

Melcul în iarnă

Vine iarna pe cărare

melcul cojoc nu are.

Iarna vine ca pe șine

melcul nu are patine.

Strîns în casa-i din spinare

va intra în hibernare.

Fără sobă sau bucate

va visa pe săturate.

Pînă-n primăvară cînd

iar se va trezi flămînd.

Iarna vine, viața trece

melcul – visul îl petrece.

Vasile Gogea

Din alb

Emanuel Patrascioiu

 

ascunde-ți vulpile-n mine
tânjește noapte străină
și bate-mă cântec

zidește-mă drept 
sub clipa ta de sân

trezește iarna din alb 
te voi sătura cu struguri de măliniță
acum cât măceșele scârțâie
neștiute
sub gheață

Noapte de iarnă

Ningea, ningea pe-ntreg pământul,

În toata zarea.
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Cum, vara, roiesc musculiţe
În jurul luminii, noian,
Toti fulgii, toti fulgii din curte
Se-nvârtejeau la geam.

Lipea pe geam viscolul cercuri,
Săgeţi indicând depărtarea,
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Strângea tavanul luminat
Tot umbre bizare,
Destine ale încrucişării,
Încrucişări de mâini, încrucişări de picoare.

Şi doi pantofiori lunecau
Cu zgomot sec jos,
Pe rochie lumânarea îsi picura
Lacrimile, sfios.

Şi totul pierea în pâcla zăpezii,
Albă, căruntă,
Ardea lumânarea pe masă,
O rugăciune de sfântă…

Şi cineva în ungher sufla în feştilă
Şi focul ispitei învolburate
Îsi ridica precum un înger

Două aripi încrucişate.

A nins toata luna, în februarie,
Şi mereu, ca ninsoarea,
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Boris Pasternak

Un om cu ferestre

Adrian Suciu

 

Acum, altă data, în altă iarnă. Eu sînt cel care
lustruieşte ghiarele vrăbiilor secerate de îngheţ şi le dă
cu o ceară vişinie, să nu se arate golaşe ori negătite
înaintea Atoatejudecătorului. Mult am de lucru în iernile grele
şi mai sînt şi greşelnic. Mult sufăr dar e frig
şi nu-mi aduc aminte…

Mereu am crezut că o femeie e un om cu ferestre. Şi am privit
înăuntru pe oriunde am găsit o fantă în femeie. Să priveşti într-o femeie e greu. 

Ca şi cum ai fi la ospăţ într-un oraş sub asediu.
Eu sînt acela care găteşte copiii femeilor vii,
după reţete din Arabia şi Chitai. Mult am de lucru
în cuhniile mele dar e război şi nu-mi aduc aminte…

N-am nici o altă memorie. Muşchiul memoriei
privitului în femei pare a fi singurul exersat vreodată.

***

vin iar sărbători – și-asta doare puțin 

odaia pustie e parcă mai mare...
singurătatea coboară și-n vin –
dar vin sărbători și-asta doare mai tare

și cum timpul amână din inima stoarsă
bătăile noastre – tu nimic nu mai spui...
clepsidra e-acolo dar rămâne ne-ntoarsă –
iar eu doar contemplu splendorile lui

e iarna prea lungă a clipei străpunse:
zăpezile vin dar în strigăt ascunse
și aerul proaspăt în vasta tăcere...

e iarna prea lungă a orei târzii:
ninsoarea acoperă tot când nu vii
căci iubirea numai dragoste nu cere

Nicolae Szekely

Iarna

Își scutura gânduri cărunte de nea
Chenar din fruntea lui albă
Și hornul îmi țipă că iarna e rea

Privesc pâlpâitul de jar 
În vatra bătrână 
Și gându-mi se face mai rar 
Și capul îmi cade pe mână

Ascult cum bâzâie focul 
Și genele-mi leneș se lasă 
Uitată mi-e clipa și locul
Atunci dintr-o cută de suflet încet 
Se desprinde o zi de demult
O văd și-o ascult

Un șipot șoptește un șopot, 
Zefirul sărută pe-o creangă 
Obrajii lui mai
Și frunze foșnesc mai departe 
Sărutul. 
În deal o talangă 
Vorbește cu-n nai

Se-ngână al morii susur 
Cu-al apelor moale murmur 
Și-n luminiș printre flori 
Trecut-a prelung un fior de culori
Un trosnet de cracă, un geamăt de ușe 
Un șuier de crivăț în vatră 
Ce-aruncă-n obrazu-mi cenușe, 
Un câne-nghețat care latră

Și pleoapa-mi încet se deschide 
Iar cuta din suflet cu ziua de vară 
Se-nchide

Vintilă Russu-Șirianu

Iarna stelele

Iarna stelele
Sunt atât de departe,
Că nu poți să le vezi
Prin singurătate.
Iarna mările
Sunt atât de străine,
Că nici cursul izvoarelor
Nu li se cuvine.
Iarna morții
Sunt atât de reci,
Că îngheață pământul
Emisferei de veci. 

Ana Blandiana