Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.
Asta-nseamnă
că muntele din fața casei
Așezată
acolo departe-ntre ape
Unde un
pod de lemn sună de pași grăbiți
Nu se mai
face niciodată verde
În urma
nopților mici de april
Când o mie
de privighetori (sau numai una cu mii de glasuri)
Încep să
cânte în sălcii, după grădini.
Asta-nseamnă
că vântul venind de peste câmpie,
Unde a
scuturat petalele perilor sălbatici
Și a bătut
în porțile de lemn din mai multe sate
Spre a
stârni moriștile cu zvon de bondar cănit,
Nu mai
înclină în largi amurguri
Lungile
trâmbe de fum spre nord.
Asta-seamnă
că verile toate, cari vor veni,
Iernile
toate cu sănii zburând năpraznic,
Fagii din
marginea zării și zvelți mesteceni
Repetând
prin ani toate undele curcubeului
Și făcând
sufletul să tresară de-atâtea ori
Cu gândul
la plug și la seceri, la timp de coasă –
Nu mai
răsar din țărână și din azur,
Sunt mereu
albastre și-amestecate.
Îmi scriu,
de acasă, că orbește bunicul.
Mâinile
lui, învățate cu frigul
Și cu
focul din arșiți, muncite optzeci de ani,
Îmi apar
pentru o clipă dinainte, speriate,
Cum ar căuta ceva nedeslușit...
Apoi mă găsesc, devin dintr-odată sigure.
Suntem pe
un drum de demult, drumul suie
Și pe când
palma mea înflorește-n căldura lor
El se
apleacă să ferească din cale un ram de spin
Rătăcit de
prin arborii lumii.
Aurel Rău
