Îmi scriu de acasă

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Asta-nseamnă că muntele din fața casei

Așezată acolo departe-ntre ape

Unde un pod de lemn sună de pași grăbiți

Nu se mai face niciodată verde

În urma nopților mici de april

Când o mie de privighetori (sau numai una cu mii de glasuri)

Încep să cânte în sălcii, după grădini.

 

Asta-nseamnă că vântul venind de peste câmpie,

Unde a scuturat petalele perilor sălbatici

Și a bătut în porțile de lemn din mai multe sate

Spre a stârni moriștile cu zvon de bondar cănit,

Nu mai înclină în largi amurguri

Lungile trâmbe de fum spre nord.

 

Asta-seamnă că verile toate, cari vor veni,

Iernile toate cu sănii zburând năpraznic,

Fagii din marginea zării și zvelți mesteceni

Repetând prin ani toate undele curcubeului

Și făcând sufletul să tresară de-atâtea ori

Cu gândul la plug și la seceri, la timp de coasă –

Nu mai răsar din țărână și din azur,

Sunt mereu albastre și-amestecate.

 

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Mâinile lui, învățate cu frigul

Și cu focul din arșiți, muncite optzeci de ani,

Îmi apar pentru o clipă dinainte, speriate,

Cum ar căuta ceva nedeslușit...

Apoi mă găsesc, devin dintr-odată sigure.

Suntem pe un drum de demult, drumul suie

Și pe când palma mea înflorește-n căldura lor

El se apleacă să ferească din cale un ram de spin

Rătăcit de prin arborii lumii.

Aurel Rău