E puţin ceea ce spun. Dar pot să spun orice.
Cred că pot să spun. Aş putea să arăt
cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapă de lemn... Pot să spun...
- Eşti dator! mi-au strigat. Spune!
Arată cum răsar stelele,
cum sângerează negru pământul
străpuns până-n neagra-i aortă,
cum umblă gândurile aprinse sub frunţi,
cum mor printre stânci neatinse vulturii,
arată cum coboară din arbori maimuţele
devenind oameni, ca să vâneze
maimuţe prin arbori...
Eu pot să spun orice, mă simt în stare,
Nu mi-e frică de gânduri, de vorbe.
Dar, uneori, asmuţindu-le în largul
văzduhului, ele se izbesc şi revin ameţite, căzând,
apoi se izbesc, încă o dată, mereu,
ca proastele muşte lipsite
de ochiul adânc al depărtării...
Deschide fereastra! Dincolo de geam,
se văd spaţii întinse, case şi oameni,
se văd mere legănate pe ramuri,
se văd grădinile mari ale ţării,
ale Pământului,
în care zilnic trebuie să arunc
cu pietre şi vorbe şi pietre, astfel ca,
ridicându-le, să băgaţi de seamă, în fine,
şi florile. Dar trebuie deschisă fereastra.
O, vă jur, credeţi-mă, pot să spun orice.
Dar trebuie deschisă fereastra,
fereastra înţelesurilor adânci,
ce-ar putea să cuprindă
adevărul meu şi pe-al vostru.
Aduceţi-vă aminte mereu, spuneţi mereu:
"deschide fereastra!". Altminteri,
zborul gândurilor va păstra în veci
geometria strâmtă a odăii, tusea scurtă,
astmatică, a caietului cu amintiri,
unghiul închis, cu trei dimensiuni,
în care atât de bine se potrivesc
pânzele păianjenilor...
* * *
Spuneţi mereu: "deschide fereastra!"
"eşti dator!" strigaţi. "Spune!"
"Arată cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,
cum se nasc caii de lemn
dintr-o iapă de lemn, cum coboară
din arbori maimuţele, devenind oameni,
ca să vâneze maimuţe prin arbori...
Spune orice! Poţi!
Eşti în stare să spui! Eşti dator!"
O, dar deschideţi, deschideţi fereastra!...
Geo Dumitrescu
