Suflă un vânt hain ce vine de departe, pe jos, iar ziua-ncepe fără răsărit și îngerii firavi, pe buzele subţiri ne-au ruginit.
Mâncăm încet distanţa dintre noi, suntem neputincioși și goi, simţim durerea și trădarea uneori, dar astăzi ne iertăm.
Și zilele se-ngrămădesc ca filele din carte, atunci când ard de nerăbdare să fie mângâiate.
Un grup de cerbi, fixaţi în timp și ger, alcătuiesc tabloul aburind, într-o natură moartă, de drumuri obosite, cândva bătute de copite.
Nu este timp sau loc pentru a plânge, când umbra lent coboară printre crengi să-și doarmă, somnul peste frunze. Noi chiar suntem un lut, spoit frumos în mofturi, se văd aproape peste tot, amprente de mirese pe zăpadă, trăim între distanţa zilelor cu soţ, iar depărtarea ne invită la ospăţ. Mă tem de tot, încerc să dau singurătatea mai încet, s-ascult tăcerea gloanţelor orfane, ascunse în pământul rece fără mamă.
Dar unde aș putea să dorm, în casă liniștea dansează tare zgomotos, iar întunericul a aţipit, pe vârful negru de cuţit.
Mâncăm încet distanţa dintre noi, suntem neputincioși și goi, simţim durerea și trădarea uneori, dar astăzi ne iertăm.
Și zilele se-ngrămădesc ca filele din carte, atunci când ard de nerăbdare să fie mângâiate.
Un grup de cerbi, fixaţi în timp și ger, alcătuiesc tabloul aburind, într-o natură moartă, de drumuri obosite, cândva bătute de copite.
Nu este timp sau loc pentru a plânge, când umbra lent coboară printre crengi să-și doarmă, somnul peste frunze. Noi chiar suntem un lut, spoit frumos în mofturi, se văd aproape peste tot, amprente de mirese pe zăpadă, trăim între distanţa zilelor cu soţ, iar depărtarea ne invită la ospăţ. Mă tem de tot, încerc să dau singurătatea mai încet, s-ascult tăcerea gloanţelor orfane, ascunse în pământul rece fără mamă.
Dar unde aș putea să dorm, în casă liniștea dansează tare zgomotos, iar întunericul a aţipit, pe vârful negru de cuţit.
©G.S.V 2018
George Sorin Venete
