Suflă un vânt hain ce vine de departe, pe jos, iar ziua-ncepe fără răsărit și îngerii firavi, pe buzele subţiri ne-au ruginit.
Mâncăm încet distanţa dintre noi, suntem neputincioși și goi, simţim durerea și trădarea uneori, dar astăzi ne iertăm.
Și zilele se-ngrămădesc ca filele din carte, atunci când ard de nerăbdare să fie mângâiate.
Un grup de cerbi, fixaţi în timp și ger, alcătuiesc tabloul aburind, într-o natură moartă, de drumuri obosite, cândva bătute de copite.
Nu este timp sau loc pentru a plânge, când umbra lent coboară printre crengi să-și doarmă, somnul peste frunze. Noi chiar suntem un lut, spoit frumos în mofturi, se văd aproape peste tot, amprente de mirese pe zăpadă, trăim între distanţa zilelor cu soţ, iar depărtarea ne invită la ospăţ. Mă tem de tot, încerc să dau singurătatea mai încet, s-ascult tăcerea gloanţelor orfane, ascunse în pământul rece fără mamă.
Dar unde aș putea să dorm, în casă liniștea dansează tare zgomotos, iar întunericul a aţipit, pe vârful negru de cuţit.
Mâncăm încet distanţa dintre noi, suntem neputincioși și goi, simţim durerea și trădarea uneori, dar astăzi ne iertăm.
Și zilele se-ngrămădesc ca filele din carte, atunci când ard de nerăbdare să fie mângâiate.
Un grup de cerbi, fixaţi în timp și ger, alcătuiesc tabloul aburind, într-o natură moartă, de drumuri obosite, cândva bătute de copite.
Nu este timp sau loc pentru a plânge, când umbra lent coboară printre crengi să-și doarmă, somnul peste frunze. Noi chiar suntem un lut, spoit frumos în mofturi, se văd aproape peste tot, amprente de mirese pe zăpadă, trăim între distanţa zilelor cu soţ, iar depărtarea ne invită la ospăţ. Mă tem de tot, încerc să dau singurătatea mai încet, s-ascult tăcerea gloanţelor orfane, ascunse în pământul rece fără mamă.
Dar unde aș putea să dorm, în casă liniștea dansează tare zgomotos, iar întunericul a aţipit, pe vârful negru de cuţit.
©G.S.V 2018
George Sorin Venete
lespezi de întuneric
RăspundețiȘtergeredunele de nisip priveau unica cruce cioplită din anin mut, înghenunchiată în faţa lor,
iar ele șoptindu-i îi cereau insistent numai adevăruri…
ploua mărunt, vântul adia stropii răniţi, iar mirosul pâinii ofta apăsat în glasul îndepărtat al copilului proaspăt alăptat…
odată pe lună, ca din senin apăreau zugravii de stele cu pudra de ceaţă pe umerii goi și buzunarele pline cu lespezi de întuneric, încercând prin desen viu colorat însufleţirea naturii moarte…
ce frumos arăta cerul pictat,
cu greu te stăpâneai să nu vâslești de la un mal la celălalt măcar în gând, prin ochii norilor sufocaţi în râurile de lacrimi…
părea o zi obișnuită chiar dacă dimensiunea degradării totale mirosea înţepător, încă nu era momentul prielnic pricopsirii…
exista totuși o baltă de lumină pe tărâmul oaselor ne-nchinate,
și-un lighean vârfuit cu speranţe în care durerea cuielor ruginite se simţea identică cu pulsul lumânărilor de soc…
și uite așa ne jucăm ca orbii pe pământ, pierduţi în vorbe… până când?
©GEORGE 2018
paltoane de praf
RăspundețiȘtergerelin ne vom duce, fără preaviz, lăsând în urmă o dâră-nvechită, cu ţipăt captiv în cinci nepăsări…
scrisoarea nescrisă ușor se va scrie sub ușa strivită-n doi timpi de oţel..
paltoane de praf în zadar vor dormi în neștire, peste trupuri de beznă și picioare din lemn…
căci sărutul rămas neînceput,
alte buze va mângâia,
umblând somnambul, prin
noapţile cu oameni pierduţi în șuviţe de fum…
©GEORGE 2018