noiembrie 29, 2023

Self portrait

seven fingers on a coffin lid

teeth buried in an out-the-way place

bird-wings nailed to the joint


I count my eyelashes

in the room where you were born


don’t take your revenge


Sjón

Translation © David McDuff 


................................................................................................

when the flea and the blue whale meet in the encyclopaedia

they are the same size

when the colours vanish from the national flags

the earth begins to flutter (Sjón)

Translation © David McDuff 

când puricele și balena albastră se întâlnesc în enciclopedie
au aceeasi dimensiune
când culorile dispar de pe steaguri naționale
pământul începe să fluture

The Immortal

The star i lived on is no more

the sun in whose retinue

the star moved round the world 

is no more.

the life i owned,

the life that was the blood s delight and agony,,

is no more.


that dead star among stars,

that dead sun among sun among suns,

that dead face among faces

which was mine,

i remember no more.


but i am.


Arvid Mörne

Translation © David McDuff 


The Red Wheelbarrow

so much depends
upon

a red wheel
barrow

glazed with rain
water

beside the white
chickens.

William Carlos Williams

A Tree Telling Of Orpheus

White dawn. Stillness.      When the rippling began
    I took it for a sea-wind, coming to our valley with rumors
    of salt, of treeless horizons. but the white fog
didn't stir; the leaved of my brothers remained outstretched,
unmoving.

          Yet the rippling drew nearer — and then
my own outermost branches began to tingle, almost as if
fire had been lit below them, too close, and their twig-tips
were drying and curling.
                  Yet I was not afraid, only
                  deeply alert.

I was the first to see him, for I grew
    out on the pasture slope, beyond the forest.
He was a man, it seemed: the two
moving stems, the short trunk, the two
arm-branches, flexible, each with five leafless
                              twigs at their ends,
and the head that's crowned by brown or gold grass,
bearing a face not like the beaked face of a bird,
  more like a flower's.
                    He carried a burden made of
some cut branch bent while it was green,
strands of a vine tight-stretched across it. From this,
when he touched it, and from his voice
which unlike the wind's voice had no need of our
leaves and branches to complete its sound,
                        came the ripple.
But it was now no longer a ripple (he had come near and
stopped in my first shadow) it was a wave that bathed me
    as if rain
          rose from below and around me
    instead of falling.
And what I felt was no longer a dry tingling:
    I seemed to be singing as he sang, I seemed to know
    what the lark knows; all my sap
          was mounting towards the sun that by now
              had risen, the mist was rising, the grass
was drying, yet my roots felt music moisten them
deep under earth.

        He came still closer, leaned on my trunk:
          the bark thrilled like a leaf still-folded.
Music! there was no twig of me not
                        trembling with joy and fear.

Then as he sang
it was no longer sounds only that made the music:
he spoke, and as no tree listens I listened, and language
                    came into my roots
                        out of the earth,
                    into my bark
                        out of the air,
                    into the pores of my greenest shoots
                        gently as dew
and there was no word he sang but I knew its meaning.
He told of journeys,
          of where sun and moon go while we stand in dark,
    of an earth-journey he dreamed he would take some day
deeper than roots…
He told of the dreams of man, wars, passions, griefs,
              and I, a tree, understood words — ah, it seemed
my thick bark would split like a sapling's that
                        grew too fast in the spring
when a late frost wounds it.   
   
                          Fire he sang,
that trees fear, and I, a tree, rejoiced in its flames.
New buds broke forth from me though it was full summer.
    As though his lyre (now I knew its name)
    were both frost and fire, its chord flamed
up to the crown of me.

              I was seed again.
                    I was fern in the swamp.
                        I was coal.

And at the heart of my wood
(so close I was to becoming man or god)
    there was a kind of silence, a kind of sickness,
          something akin to what men call boredom,
                                  something
(the poem descended a scale, a stream over stones)
          that gives to a candle a coldness
              in the midst of its burning, he said.

It was then,
          when in the blaze of his power that
                    reached me and changed me
          I thought I should fall my length,
that the singer began
              to leave me.      Slowly
          moved from my noon shadow
                                  to open light,
words leaping and dancing over his shoulders
back to me
          rivery sweep of lyre-tones becoming
slowly again
          ripple.

And I              in terror
                    but not in doubt of
                                  what I must do
in anguish, in haste,
              wrenched from the earth root after root,
the soil heaving and cracking, the moss tearing asunder —
and behind me the others: my brothers
forgotten since dawn. In the forest
they too had heard,
and were pulling their roots in pain
out of a thousand year's layers of dead leaves,
    rolling the rocks away,
                    breaking themselves
                                      out of
                                  their depths.   
   
  You would have thought we would lose the sound of the lyre,
                    of the singing
so dreadful the storm-sounds were, where there was no storm,
              no wind but the rush of our
          branches moving, our trunks breasting the air.
                    But the music!
                                The music reached us.
Clumsily,
    stumbling over our own roots,
                            rustling our leaves
                                        in answer,
we moved, we followed.

All day we followed, up hill and down.
                              We learned to dance,
for he would stop, where the ground was flat,
                                  and words he said
taught us to leap and to wind in and out
around one another    in figures    the lyre's measure designed.

The singer
          laughed till he wept to see us, he was so glad.
                                        At sunset
we came to this place I stand in, this knoll
with its ancient grove that was bare grass then.
          In the last light of that day his song became
farewell.
          He stilled our longing.
          He sang our sun-dried roots back into earth,
watered them: all-night rain of music so quiet
                                        we could almost
                              not hear it in the
                                  moonless dark.
By dawn he was gone.
                    We have stood here since,
in our new life.
              We have waited.
                        He does not return.
It is said he made his earth-journey, and lost
what he sought.
              It is said they felled him
and cut up his limbs for firewood.
                                  And it is said
his head still sang and was swept out to sea singing.
Perhaps he will not return.
                        But what we have lived
comes back to us.
              We see more.
                        We feel, as our rings increase,
something that lifts our branches, that stretches our furthest
                                        leaf-tips
further.
    The wind, the birds,
                        do not sound poorer but clearer,
recalling our agony, and the way we danced.
The music!

Denise Levertov

noiembrie 26, 2023

Așa cu iubirile

.. de cursă lungă

ca și cum ar închide ochii

și i-ar deschide peste... 50 de ani


cu nod în gât

(ciudată senzație, greu de descris)

buimăcită de zâmbetul tău matinal,

de amiază –

priviri nicidecum plictisite –

fără stângăcii 

învăluind alt timp 

potrivit

unei alte iubiri de du-te-vino

 

Eli Gîlcescu

Și iarna de-adevăratelea

... trebuie să vină

de undeva

dintr-o răsuflare

câte un fulg de-abia

nu am cum s-o înțeleg
până nu ajunge să se strecoare în visul meu
cu mințile rătăcite
un amestec de rușine și vinovăție
când va sosi

să văd ceva... iar ea
să mă adoarmă în cântecul ei

 

Eli Gîlcescu


Ca niște prizonieri


Daniel Vorona este cu Ana Mirela Iacob 

o pată de sânge sculptată într-un zid fals o umbră fără umbră șapte vaci grase și nouă

pasări trase la față — uite ultima mireasă nu are nici o salbă la gât — intră în Biserică
ps
sunt un copil rău am trăit la mijloc umblam în pielea goală
culegeam strugurii când ne-am cunoscut celelalte numere
erau vii și s-au decomprimat am protestat în
în numele generațiilor
care vor veni | mai ții
minte ziua de astăzi? | am refuzat să semnăm
pactul anti | pro? | ca niște prizonieri am locuit împreună cu
milioane și milioane de arătări noapte după noapte sub apă
pps
după deschiderea Bibliei însetat sunt | mă retrag în Tine | și Tu te bucuri și mă îndemni
să beau |viața întreagă? moartea întreagă?| din făptura Ta acest munte de împărtăşanie


noiembrie 20, 2023

Sonetul LXX

William Shakespeare: Sonetul LXX 


That thou art blamed shall not be thy defect,

Nu-i vina ta că ai să fii blamat,

Tot ce-i splendid de bârfă e atins;

Al frumuseții dar e  suspectat,

Precum un corb zburând prin paradis.

Fii bun, căci calomnia consfințește

Valoarea, tu de timp fiind curtat;

Viermele numai muguri dulci țintește,

Iar tu ești tânăr, pur și nepătat.

Ai depășit ispitele cu bine,

Fie neasaltat, fie-nvingând;

Dar lauda la nesfârșit nu ține

Cât să oprească-al pizmei val crescând.

Dacă n-ai fi de rele suspectat,

Peste iubiri ai fi doar tu-mpărat.

În românește de Adrian Vasiliu

Publicat în Fără categorie | Comentarii închise

Populus tremula

opriți-vă o clipă din murit, dați un răgaz, dragii mei,

rude și prieteni, oameni pe care i-am iubit –

sînteți coloane care lunecă pe rîul  acela blestemat

luați o pauză, fiți milostivi, poate și moartea

are nevoie de odihnă, sînt deja secat de lacrimi

și locul rămas gol nu poate adăposti toată durerea


am ajuns măreț ca zidul plîngerii și nu mă mai visez

trestie gînditoare, gîndurile sînt de antracit,

ci doar un singuratic plop tremurător…


Liviu Antonesei

3 – 4 Noiembrie 2023, în Iași

Noi teritorii pentru poezie

Ion Zubașcu: Poeme din „Moarte de om. O poveste de viață” 


de-acum trupul meu nu mai este al meu
ci doar al acestor femei străine care sporovăiesc într-una
într-o lume îndepărtată paralelă cu universul organelor mele
și al paletei de cobalt din capul straniu al cobaltronului
pe harta acestor teritorii încă necunoscute poeziei române
scria Hic sunt leones dar eu am fost pe aici înaintea voastră
ca exploratorul din junglă între triburi stranii de canibali
se poate trăi și dincolo de aceste granițe nu vă fie frică
se poate trăi


(Editura Limes, 2010)

Lumina mea


C. P. A. – Sandu Frunză: Poeme din „Iubirea ca un vis infinit dăruit unei clipe” 


Ca o lumină

venind să cuprindă tot întunericul din mine

te-ai ivit

cu îmbrățișarea ta în luminișul învecinat

cu oglinda lacului

fără trup

fără gând

fără păcat

doar cu iubirea mea m-am trezit

dorindu-te

ca un adolescent sedus de propria-i candoare

ca un cerșetor îndrăgostit de darul cu deasupra de măsură

aruncat de un trecător invizibil

calvarul realității este mai puternic decât noi


Sandu Frunză

noiembrie 19, 2023

Scara

Atunci se va vedea şi nici atunci.
La capete, măsurii repetate
i s-au pierdut şi ros atâtea dungi –
ori spaţiul a-nceput să se dilate?

Se-amână moartea, loc necucerit.
Cu pas mai scurt împarţi un drum de seară.
Din ce s-a luat, un rest descoperit
se-adaugă la număr, din afară.

Atunci şi nici atunci! Căci vin porunci
de secetă, şi umbra care-nşeală
e-a scărilor cu oasele mai lungi
şi-a lucrurilor puse la-ndoială.


Mircea Ciobanu 

(n. Mircea Sandu, 13 mai 1940, București - d. 22 aprilie 1996,București)

noiembrie 18, 2023

Octombrie

Deși le-a rămas 
multă hoinăreală în oase 
nici un cocor nu mai străbate 
amurgul măcinat de eoliene. 

tot mai des 
vântul pune la încercare 
suplețea arnică 
a mestecenilor. 

tot mai greu 
cânt din inimă.

Eugen Suciu

Karaoke

 Avem deja pe crengi 

o populație îmbătrânită. 

Dar ce vom face la toamnă, 

când se va înregistra 

o mortalitate scăzută 

în rândul frunzelor? 

Vor fi mai mulți brazi 

ca azi, 

mâine, 

Ștefan.


Adrian Bodnaru

noiembrie 10, 2023

* * *

acolo unde te vei găsi
vei pune capul pe liniște, te vei odihni
chiar dacă acul pare pierdut
într-un car de fân
doar pare
acolo unde te vei găsi
te vei privi limpede, neînțepat,
nimic nu o să lase sânge

Georgiana Bujor

Anotimp secetos

Cele mai fermecate cuvinte sunt tăcerile.
Şi cele mai frumoase vise: insomniile.
Urmează amănuntele amintirilor tale –
adunate în aritmetica de a clipi
mai des ca o ploaie de vară pe un cîmp secetos.
Cînd va veni ploaia aş putea să te întreb:
Ce amintiri au pleoapele tale?
Taci o secundă
să auzim împreună
cum înfloresc copacii!

Traian T. Coșovei

noiembrie 03, 2023

E-atâta liniște

E-atâta liniște în câmp, că poți s-auzi în noua primăvară, 

crăpat de umezeală și de seară, 

cum crește spicul grâului în câmp.

E-atâta liniște în câmp!

Plânsul câmpiei lung ca dupț ploaie;

greoiul fum de pe gunoaie,

se suie – ca alt cer – în câmp.

Tauri rămân cu vacile în câmp pe pata albă, pusă jos, de lună; 

și sperioși că se-mpreună, mugesc spre lună, lung și tâmp.


Benjamin Fundoianu

Vezi, de-acum lumina iubirii

Vezi, de-acum lumina iubirii viața-mi
Umple.
Sunt mereu nesfârșite lucruri
Blânde ce trec iar timpul pe toate-n van le
Arde în flăcări.

Veșnic chipul tău îl zăresc prin nouri.
Nu mai preget, chinul iubirii sfinte
Nici, tânjind, să-mi port bucuria și teama înfiorată.

Vai, dar moartea cheamă la sine harul.
Tânăr, pieri curând ca și-o frunză, astfel
Crinii albi adânc zvârcolindu-și seva
Neturburată.

Angela Marinescu

Blues

A venit toamna cu pași de animal sălbatic și mă plimb
direct pe cer cu capul în jos. sunt străină, sunt la o
vârstă când vârsta nu mai reprezintă nimic decât un
sentiment al ratării fără margini
și totuși, când apare un Critic al Literaturii Noastre Postmoderne,
devin Atentă ca și în preajma morții. 
Criticul se află pe post de conducător de țară, de șef de
Partid, de Secretar General de Redacție, de Pește ce are
în subordine un harem de poeți travestiți în cocote de rasă. 
scriu toți cu degetele înmuiate în carne proaspătă de vițel
și se șterg de sudoare cu paginile pe care stau, stingherite,
câteva versuri moderniste ce se holbează, oarbe.
eu sunt anonimul care vrea să semneze înaintea iernii,
cum a trecut el pe drumul palid al vieții. sunt anonimul 
cutremurat de toamnă, sunt anonimul ce scrie aceste rânduri
ușoare, vreau să arunc cu pietre, să mă uit la vitrina cu aur,  
să scriu despre mine nu despre alții, să mă mântui în fața 
familiei mele.
sunt anonimul cu haine de călugăriță, care se ceartă cu Dumnezeu,
îngenuncheat, pe una dintre străzile cenușii ale orașelor lumii. 

Angela Marinescu

(Blues, 1997)

Trupul tău

Trupul tău e tăiat subțire cu lama
Încât lumina răsfrântă din tine-i albastră
Ca un animal despicat.

Încât, am să te urmăresc
După mersul tău rarefiat,
După linia absolut perfectă
Cu care ai culcat
Neliniștit
Lanul de grâu, înspre seară.

Am să te-ajung
Cu capul viu
atârnând de-oboseală

Cu pieptul ros
Fără carne
Cu ochi
Fără pleoape.

Și precum pasărea, care în mare singurătate,
Țipând își leapădă prada
Am să te uit.

Eu am văzut-o

 Vis să fi fost sau realitate?

Nu știu,

dar știu că am deslușit-o

în viul colorit al primăverii,

în munți și în râuri,

în copaci și în fructe.

Peste poate de fericit

mi-am împletit atunci buchet

din raze de lumină

și l-am legat cu un păr cărunt

mergând să-i ațin calea.


Hussein Habasch

Traducerea: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg