George Albion
vinovăția celor puțini
aici e temniţa în care stau înghesuiţi
cei care au fugit în lume ca să cânte.
ne mişcăm până în gât în ceaţa
sfântă a pământului
şi tresărim când ceasul din perete
în gheare implacabile se zbate
iar prin sângele lui nisipos
vin spre noi nesfârşite să ne înăbuşe
negre caravane de cuvinte.
se îmbolnăveşte câte unul din noi
şi-l vezi cum se strecoară noaptea
afară, pe furiş,
cum spre zori se-ntoarce obosit
cu barba încâlcită de umbletul femeilor
rătăcite prin frumosul tărâm de amar.
intră şi zile întregi rămâne mut
legănându-se doar după durerea
sufletelor sacrificate în toamna
palidă de dincolo de lume.
acela ne va spune că părinţii,
fraţii şi surorile, copiii ne caută
pe toate cărările pământului.
atunci cu toţi cutremuraţi
cântăm sublim până ne cad
istovite trupuri în ţărână.
cântecul curge prin pământ
la temeliile caselor noastre.
cei care ne caută se opresc şi ascultă.
li se pare, însă, că vocile vin
din cealaltă parte a pământului.
sunete în amurg
ca atunci când sug flămând la o icoană grea,
oamenii mergeau cu privirile plecate,
căutau ceva prin noaroaiele drumurilor
un bulgăre de aur pierdut de zeul morţii,
urme de copite şi roţi de căruţe,
urme de îmbrăţişări ispitite de ierburi,
doruri de frate şi soră, dor de mamă
pe lângă dunăre împlinirea păzind.
de la un sat la altul mame cu copii în braţe,
satele cu oameni în braţe de la un râu la altul,
râurile cu sate în braţe de la un vad la altul.
de-a lungul drumurilor, Cruci de Leac presărate
de care se sperie copii în somn.
sânge orfan lins de câinii
ce se îmbată de oameni turbând.
oameni străvezii căutând noaptea
gurile rotunde ale umbrelor
cu femeile lor alături
coborând înfriguraţi ca nişte furi
la grânele de sub pământ
pentru lumea cealaltă să secere.
ar trebui,
un an să facem numai parastase,
să nu scoatem o vorbă, să aprindem
făclii în fiecare bolovan.
în mari convoaie să mergem pe câmpuri
ori măcar o zi şi-o noapte
să fie această mare sărbătoare.
ca orice plantă
ţi-am văzut trupul femeie şi fată atins de somn
stătea uitat în iarbă îmbrăcat în frageda zale a cărnii.
şi o asemenea vedere ne-ntunecă mintea sau o
luminează cu o lumină despre care ochii nu ştiu nimic.
era dezvelit dar învelit cu iarbă şi cu zborul
albinelor şi cu norul ce singur aflându-se-n cer se
apropia, se apropia în ascuns pregătindu-şi galeşul trăznet.
era dezvelit dar ocrotit de somnul cel mai purşi ocrotit
de nici o
amnitire. Stătea culcat cu faţa-n sus cu părul undeva-n
pământ căzut
spre pieptănare, cu înserarea pe la susţiori puţină
aşteptând să-i vină noaptea
şi de cu zori armăsarii câmpiei înnebuneau
hergheliile zdrobind roua-n copite şi mânjii-n iepe
dormeau cu botul în ierburile trecutului şi coamele în
viitor
iar alături tropotul soarelui sau al luceafărului în mare
galop
bătătorind un cerc desfrânat.
şi fruzmuseţea ta era–mbrăcată în armura primei
goliciuni,
arc încordat de-o mână nevăzută, fără săgeată şi fără
ţintă.
şi frumuseţea ta lăsa drumurile singure şi zilele pe
lângă care treceam.
şi frumuseţea ta îmbolnăvea totul într-o clipă da-n clipa
următoare
câmpul vuia, gemea-nverzea şi se usca de-o sănătate
veche.
trezeşte-te din somn ţi-am spus că uite creşte iarba
peste tine de când dormi şi-n lanţuri verzi te leagă
trezeşte-te din somn şi umblă c-altfel umblă praful peste
tine cu paşi bărbăteşti.
sau stai aşa orbind trecut şi viitor ca orice plantă.
şarpele lumii (după un colind)
ridicându-se în două picioare
gata să rupă drumul
murgul şi roibul au oprit căruţa.
omul care-i mâna şi-a scos tabachera să-şi împletească o
ţigară
până când trece dintr-o parte în alta a drumului şarpele.
– de ce s-au oprit caii, tată, şi de ce fornăie?
– aşteptăm să treacă şarpele.
căruţa care venea în spatele nostru s-a oprit şi ea.
omul de pe capră şi-a scos tabachera să-şi împletească
o ţigară până când trece şarpele.
căruţa care venea în spatele căruţei
s-a oprit şi ea şi a -început să fumeze
până când trece şarpele.
s-a dat jos o femeie, a aprins focul
să gătească ceva de mâncare
până când trece şarpele.
un şir de căruţe s-a oprit în mijlocul câmpului,
caii au început să pască pe marginea drumului
troscot dulce şi mohor amar
până când trece şarpele.
l-a asfinţit,
fiecare şi-a scos briciul din teacă, să-l ascută pe
hăţuri
şi pe razele soarelui ce ricoşţau din solzii dihaniei.
ne-a prins somnul, hai să dormim puţin
înveliţi cu noaptea care vineri
până când trece şarpele.
zenon
când am ridicat capul mă aflam
în sania trasă pe zăpada streină
de doi cai albi, fulgerători şi lungi.
o haită alerga în urma mea
şi lupi fierbinţi mă luminau cu dinţii lor
în care lupi mai mici stăteau la pândă.
în jur toate gurile cerului
agonizau cu limbile tăiate
şi nimeni nu putea să scoată
nici un cuvânt în apărarea mea
eu în picioare în mijlocul saniei.
sângele-mi cădea greoi până-n călcâie
voind parcă să fugă din mine în pământ
dar sania fugea fantastică şi poate
sângelui îi era cu mult mai mare frica
să se arunce în necunoscut.
în faţă suflă caii, în spate urlă lupii,
la mijloc geme pieptul meu.
arunc în urmă sacii cu merinde
şi lupii tăbărăsc asupra lor
şi burţile îşi numără cu dinţii.
apuc toporul, îmi tai picioarele pe rând
şi-n urmă le arunc iar haita
în ele-şi vâră boturile-adânci.
sub soartele ce lumina în somn
o sanie ciudată alerga
cu-n cap victorios într-însa poate mort
de cine ştie când ascultând
lupii cântând pe câmpia eternă.
ancestrală
plecat în lume sunt şi tânjitor.
îmi bat cu ciocul în ultima fereastră
corbi tăvăliţi prin veşnicie până se fac albi.
durerea mea rămâne pierdută pe cărări
căznindu-se de-a buşilea s-ajungă acasă
unde se depune pe geamuri ca o sare
să o cearnă mama în nopţile de dor.
casă lăuză pe veci
spre care umbrele înspăimântate
de golul lor de pe tărâmuri
se întorc şi joacă-n bătătura ta
tânguiosul dans al ielelor pe lună.
casă înconjurată de garduri de salcâm
în care fiecare proptea e un hoţ
ei, hoţii ce-au încremenit aşa
şi-şi ispăşesc pedeapsa
când câinii se mânâncă printre garduri
şi le zdrelesc cu colţii pulpele.
eu vin în nopţile tulburi
să-mi fur naşterea şi să fug
cu ea în lume
dar abia trec pragul
şi hornurile, uşile, ferestrele
mi-aruncă trupu-n laţul urletului lor
şi tot pe jumătate mă depărtez şi singur.
de-aceea mi-e frică
de această casă ca o imensă ancoră
aruncată la întâmplare,
acest munte ararat îngropat în pământ
numai cu marele belciug rămas afară
întoarcerea mamei
nu puteam să adorm până noaptea târziu,
mamă, gând prin moarte pătruns
mă vindecai când te apropiai frumoasă
şi toată noaptea rănile mi le priveai pe ascuns.
tăcută mamă cu ochii prelinşi
undeva pe zăpezi necunoscute
unde în vârful labelor umblă
lupii luminii, pe ei înşişi să nu se audă.
cei patru copii au făcut câte o gaură
în cei patru pereţi ai casei şi au ieşit
unul de cu seară, doi la miezul nopţii
şi către dimineaţă ultimul.
când te-ai trezit ai alergat
după cei patru deodată însă nu ai putut
de cât să le vorbeşti cu voce tare despre moarte.
pe-o arătură prăbuşită ai rămas
până te-au purtat pe braţe înapoi acasă
plângând copiii neaduşi pe lume.
