Undeva pe zăpezi necunoscute

 George Albion

 

vinovăția celor puțini

aici e temniţa în care stau înghesuiţi

cei care au fugit în lume ca să cânte.

ne mişcăm până în gât în ceaţa

sfântă a pământului

şi tresărim când ceasul din perete

în gheare implacabile se zbate

iar prin sângele lui nisipos

vin spre noi nesfârşite să ne înăbuşe

negre caravane de cuvinte.

se îmbolnăveşte câte unul din noi

şi-l vezi cum se strecoară noaptea

afară, pe furiş,

cum spre zori se-ntoarce obosit

cu barba încâlcită de umbletul femeilor

rătăcite prin frumosul tărâm de amar.

intră şi zile întregi rămâne mut

legănându-se doar după durerea

sufletelor sacrificate în toamna

palidă de dincolo de lume.

acela ne va spune că părinţii,

fraţii şi surorile, copiii ne caută

pe toate cărările pământului.

atunci cu toţi cutremuraţi

cântăm sublim până ne cad

istovite trupuri în ţărână.

cântecul curge prin pământ

la temeliile caselor noastre.

cei care ne caută se opresc şi ascultă.

li se pare, însă, că vocile vin

din cealaltă parte a pământului.

 

sunete în amurg

ca atunci când sug flămând la o icoană grea,

oamenii mergeau cu privirile plecate,

căutau ceva prin noaroaiele drumurilor

un bulgăre de aur pierdut de zeul morţii,

urme de copite şi roţi de căruţe,

urme de îmbrăţişări ispitite de ierburi,

doruri de frate şi soră, dor de mamă

pe lângă dunăre împlinirea păzind.

de la un sat la altul mame cu copii în braţe,

satele cu oameni în braţe de la un râu la altul,

râurile cu sate în braţe de la un vad la altul.

de-a lungul drumurilor, Cruci de Leac presărate

de care se sperie copii în somn.

sânge orfan lins de câinii

ce se îmbată de oameni turbând.

oameni străvezii căutând noaptea

gurile rotunde ale umbrelor

cu femeile lor alături

coborând înfriguraţi ca nişte furi

la grânele de sub pământ

pentru lumea cealaltă să secere.

ar trebui,

un an să facem numai parastase,

să nu scoatem o vorbă, să aprindem

făclii în fiecare bolovan.

în mari convoaie să mergem pe câmpuri

ori măcar o zi şi-o noapte

să fie această mare sărbătoare.

 

ca orice plantă

ţi-am văzut trupul femeie şi fată atins de somn

stătea uitat în iarbă îmbrăcat în frageda zale a cărnii.

şi o asemenea vedere ne-ntunecă mintea sau o

luminează cu o lumină despre care ochii nu ştiu nimic.

era dezvelit dar învelit cu iarbă şi cu zborul

albinelor şi cu norul ce singur aflându-se-n cer se

apropia, se apropia în ascuns pregătindu-şi galeşul trăznet.

era dezvelit dar ocrotit de somnul cel mai purşi ocrotit de nici o

amnitire. Stătea culcat cu faţa-n sus cu părul undeva-n pământ căzut

spre pieptănare, cu înserarea pe la susţiori puţină aşteptând să-i vină noaptea

şi de cu zori armăsarii câmpiei înnebuneau

hergheliile zdrobind roua-n copite şi mânjii-n iepe

dormeau cu botul în ierburile trecutului şi coamele în viitor

iar alături tropotul soarelui sau al luceafărului în mare galop

bătătorind un cerc desfrânat.

şi fruzmuseţea ta era–mbrăcată în armura primei goliciuni,

arc încordat de-o mână nevăzută, fără săgeată şi fără ţintă.

şi frumuseţea ta lăsa drumurile singure şi zilele pe lângă care treceam.

şi frumuseţea ta îmbolnăvea totul într-o clipă da-n clipa următoare

câmpul vuia, gemea-nverzea şi se usca de-o sănătate veche.

trezeşte-te din somn ţi-am spus că uite creşte iarba

peste tine de când dormi şi-n lanţuri verzi te leagă

trezeşte-te din somn şi umblă c-altfel umblă praful peste tine cu paşi bărbăteşti.

sau stai aşa orbind trecut şi viitor ca orice plantă.

 

şarpele lumii (după un colind)

ridicându-se în două picioare

gata să rupă drumul

murgul şi roibul au oprit căruţa.

omul care-i mâna şi-a scos tabachera să-şi împletească o ţigară

până când trece dintr-o parte în alta a drumului şarpele.

– de ce s-au oprit caii, tată, şi de ce fornăie?

–       aşteptăm să treacă şarpele.

căruţa care venea în spatele nostru s-a oprit şi ea.

omul de pe capră şi-a scos tabachera să-şi împletească

o ţigară până când trece şarpele.

căruţa care venea în spatele căruţei

s-a oprit şi ea şi a -început să fumeze

până când trece şarpele.

s-a dat jos o femeie, a aprins focul

să gătească ceva de mâncare

până când trece şarpele.

un şir de căruţe s-a oprit în mijlocul câmpului,

caii au început să pască pe marginea drumului

troscot dulce şi mohor amar

până când trece şarpele.

l-a asfinţit,

fiecare şi-a scos briciul din teacă, să-l ascută pe hăţuri

şi pe razele soarelui ce ricoşţau din solzii dihaniei.

ne-a prins somnul, hai să dormim puţin

înveliţi cu noaptea care vineri

până când trece şarpele.

 

zenon

când am ridicat capul mă aflam

în sania trasă pe zăpada streină

de doi cai albi, fulgerători şi lungi.

o haită alerga în urma mea

şi lupi fierbinţi mă luminau cu dinţii lor

în care lupi mai mici stăteau la pândă.

în jur toate gurile cerului

agonizau cu limbile tăiate

şi nimeni nu putea să scoată

nici un cuvânt în apărarea mea

eu în picioare în mijlocul saniei.

sângele-mi cădea greoi până-n călcâie

voind parcă să fugă din mine în pământ

dar sania fugea fantastică şi poate

sângelui îi era cu mult mai mare frica

să se arunce în necunoscut.

în faţă suflă caii, în spate urlă lupii,

la mijloc geme pieptul meu.

arunc în urmă sacii cu merinde

şi lupii tăbărăsc asupra lor

şi burţile îşi numără cu dinţii.

apuc toporul, îmi tai picioarele pe rând

şi-n urmă le arunc iar haita

în ele-şi vâră boturile-adânci.

sub soartele ce lumina în somn

o sanie ciudată alerga

cu-n cap victorios într-însa poate mort

de cine ştie când ascultând

lupii cântând pe câmpia eternă.

 

ancestrală

plecat în lume sunt şi tânjitor.

îmi bat cu ciocul în ultima fereastră

corbi tăvăliţi prin veşnicie până se fac albi.

durerea mea rămâne pierdută pe cărări

căznindu-se de-a buşilea s-ajungă acasă

unde se depune pe geamuri ca o sare

să o cearnă mama în nopţile de dor.

casă lăuză pe veci

spre care umbrele înspăimântate

de golul lor de pe tărâmuri

se întorc şi joacă-n bătătura ta

tânguiosul dans al ielelor pe lună.

casă înconjurată de garduri de salcâm

în care fiecare proptea e un hoţ

ei, hoţii ce-au încremenit aşa

şi-şi ispăşesc pedeapsa

când câinii se mânâncă printre garduri

şi le zdrelesc cu colţii pulpele.

eu vin în nopţile tulburi

să-mi fur naşterea şi să fug

cu ea în lume

dar abia trec pragul

şi hornurile, uşile, ferestrele

mi-aruncă trupu-n laţul urletului lor

şi tot pe jumătate mă depărtez şi singur.

de-aceea mi-e frică

de această casă ca o imensă ancoră

aruncată la întâmplare,

acest munte ararat îngropat în pământ

numai cu marele belciug rămas afară

 

întoarcerea mamei

nu puteam să adorm până noaptea târziu,

mamă, gând prin moarte pătruns

mă vindecai când te apropiai frumoasă

şi toată noaptea rănile mi le priveai pe ascuns.

tăcută mamă cu ochii prelinşi

undeva pe zăpezi necunoscute

unde în vârful labelor umblă

lupii luminii, pe ei înşişi să nu se audă.

cei patru copii au făcut câte o gaură

în cei patru pereţi ai casei şi au ieşit

unul de cu seară, doi la miezul nopţii

şi către dimineaţă ultimul.

când te-ai trezit ai alergat

după cei patru deodată însă nu ai putut

de cât să le vorbeşti cu voce tare despre moarte.

pe-o arătură prăbuşită ai rămas

până te-au purtat pe braţe înapoi acasă

plângând copiii neaduşi pe lume.