Și mereu mă prefac a ști

Și mereu mă prefac a ști
unde-i marginea. Chiar și cu ochiul
desfăcut.

Dar, așa cum dispare un vârtej,
uneori
dispare speranța,
și se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lângă salcâmi jupuiți
și chiar pe sub pământ, peste cârtițe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.

Mai au ceva să-și spună oamenii și în somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătând despărțirea.

O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Și nici măcar nu ne mai astupă
o singură soartă.
La strigătul rațelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui.

Dar eu
cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
și despre cum o întunecare feroce
mă caută.

Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite
și ele. Tufișurile arse de praf
au fost și ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenușă
ajungând
am măsurat toată singurătatea.

Ține cât mine.

Vasile Vlad

Apoi mmăreția nici n-a existat

(Omul
decupat
ascultă,
i
se
pare
că
a
bătut
cineva,
deschide
încă
o
dată
ușa,
însă
afară
nu este
nimeni.)

Umbra petalelor o aud plescăind
peste bălți. Și iarăși zic: cioburi incurabile
pe tărâmul nopții am fost, nici întregi,
nici atoatenevăzători. Cu genunchii aduși către gură
ca într-un ou visam fastuoase poduri.

Să aruncăm scoici peste pădurea de pini,
îndărătul nostru să păstrăm partea noastră
de recunoștință amănuntelor. Cântecul negru se îndoaie
ca o pasăre-n vânt, o fărâmă
în deschiderea cerului. Niciodată cu totul neliniștea
nu se repetă,
poate repaosul crăpăturilor, poate
se repetă deșertăciunea.

Apoi măreția nici nu a existat, doar agitații
gentile. Te interesează aspectele, o, atât de încăpătorul
destin al aspectelor, ștergerea broboanelor de sudoare
de pe icoane, strângerea insulelor de pe ocean.

Știu. Și totul e ca și cum
ninsorile care au nins, ditamai ninsori,
ar fi pus golurile în pericol; oarecum ciudat,
oarecum de neconceput.

Stăpân la mine în piept, hăt
la mine în piept, cu insomnii în noroi,
deunăzi credeam că doar ochii au plâns.

Vasile Vlad

Doar Crăciunul atât de dumnezeiesc

... azi

chiar dacă nu am sărutat crucea

înainte

nu m-am rugat îndeajuns

la Sfânta Liturghie

am uitat de milostenie

din nou

fiecare zi

ținându-mă de mână

până acolo

unde nimeni nu mai știe

nimeni pe lume

chiar dacă le simt dureros lipsa

întru mila Domnului

mai simplu

mai mișcător până în adâncul inimii

învierea și viața

un truc pentru adevăr

de parcă o altă lume în jur pentru

ziua cea de pe urmă

sau nu

 

Eli Gîlcescu

22-26 dec.21

Crăciunul ca și când

Iubita mea, adu-mi din nou Crăciunul
Cum numai tu îl faci ca altădat
Cu brad care miroase-a veşnicie
Şi casa preschimbată în palat

Adu-l în braţe, adu-l ca Maria,
Care-şi ţinea pruncul frumos la sân
Şi du-mă, când colíndele s-or stinge,
Să fim doar noi, în podul vechi cu fân

Pruncul din mine te găseşte înger
Pruncul din tine mă desfaşă blând
Să murmurăm colíndele uitate
Să murmurăm şi-un cântec ca şi când

Adu-mi din nou Crăciunul, adu vestea
Că Dumnezeu cel mic nu va mai fi
Decât născut, ca toţi copiii lumii,
Şi nimeni, nimeni nu-l va răstigni

Lucian Avramescu,

23 decembrie 2018, Sângeru

4 dimineața. Bombardament

... zăpada părăsește pământul și ninge drept în sus așa cum și
trebuie –
să ai o țară e atât de important –
să te izbești de ziduri, de felinare, de cei dragi așa cum și trebuie –
Albastrul canar al țării mele
le privește picioarele cum aleargă și cad. 

Ilya Kaminsky

Traducerea: Gabriel Dali 

https://omiedesemne.ro/sambata-poetica-un-poem-de-ilya-kaminsky-din-republica-surda/

Un psalm monoton

... cât un stat de lumină

cât o atingere noaptea

de teamă încolo și încoace

nu din voia mea

departe departe 

murind

 

nici viața nu mai e viață

nici cea de acum nici cea care vine

despre care vorbesc bătrânii

până îi podidesc plânsul și încep a tremura

atât de triști

 

până și pământul care se vede nu mai e... 

pământ în ruină

se întinde ca pirul

născocitor de rele 

trufaș

fără dragoste firească

fără milă

călcător de cârtițe  

de furnici

supus stricăciunii

 

mai departe

știi ce vreau să spun

 

Eli Gîlcescu

13.12.21

Un poem pentru prieteni

Petruţ Pârvescu 

requiem

aş fi vrut să scriu un alt poem

dar nu am mâini nici picioare nici gură

scriu fără mine pentru voi aceia care mai sunteţi

şi nu aţi uitat încă

d e p e s t e t r e i z e c i d e a n i

ninge din nou în republica noastră bicefală

ninge frumos ninge bestial de la timişoara la bucureşti şi retur

de fiecare dată

în decembrie

iarna

VĂD

şi AUD prin perete

bile şi cuburi linii şi plane

gesturi arhitectonice ale unui peisaj demult inventat

şi nu mă dumiresc îndeajuns niciodată

doamne

îmi zic uneori

în patria mea fără frontiere

în nord-estul latinităţii noastre perverse

la porţile orientului pe bulevardul oricărei victorii

interminbile cozi ale suferinţei

i s t o r i a l o r n u e i s t o r i a n o a s t r ă

AUD

şi VĂD prin perete

urale chesoane baloane

sutiene ace gămălii parastase coroane multicolore de flori artificiale

la masa noastră cea de toate zilele cad mereu aceeaşi apostoli

gaura neagră a unui steag enorm fără mâini

de o parte şi de alta a dâmboviţei române

curge prin veac un râu liniştit

a venit

a trecut revoluţia şi cimitirele eroilor au rămas de veghe în lanul secerat

undeva departe

cruci albe de marmură pe o insulă de sânge pustie

ninge din nou ninge frumos în piaţa universităţii

şi de fiecare dată

în decembrie

iarna

macii înfloresc pe caldarâm !...

Trăistuța de colindat

fire vrăjite fire împreunate

în războaie de țesut nostalgia

în pântecul vostru de cânepă și lână

pomul vieții și roze senine răsună

pe la orașe și case

se adulmecă prinoase

ne dați ori nu ne dați

tot ce (nu) vă imaginați

daruri de inimă și minte

la covrigi fără gluten și la nuci multe

Dan Mircea Cipariu

14 decembrie 2021

Replică unui hoit care mă vrea mort

Știu c-o să mor, azi, mâine, mai încolo,
Dar și tu scârnăvie o să mori
Eu mor o dată, tu, născut ca hoit,
Cu moartea-n tine, mori de multe ori

Nu-mi meriți slova, replici nu ți-aș da,
Pseudonim de craniu fără dinți
Dacă pe mine doar m-ai înjura
Dar tu-mi înjuri morminte și părinți

Te-aș bate măr, dacă te-ai arăta
Dar te-ai născut cu alea două scoase
Și ce să rup din tine, vierme hâd,
Că viermii, anatomic, nu au oase

Mă-njuri, plătit, pesemne, de alt hoit
Spurcat mă-njuri, rugându-te să mor,
Și-mi iei la rând copiii, viața, scrisul,
Dar lighioană, tu n-ai cum să zbori
În șirurile de cerești cocori
Și chiar dacă eu mâine aș muri
Mai viu ca tine, cel rămas, voi fi

Lucian Avramescu

20 noiembrie 2018, Sângeru

Cum poți iubi o voce

Nicolae Turtureanu  

Poți s‑o iubești până la capătul cuvântului,

unde adoarme sunetul vântului.

 

Poți s‑o iubești în păduri și‑n altare,

pe catapetesme

cu moartea pre moarte îngălată‑n miresme.

 

Dar trebuie mai întâi s‑o întrupi.

Vocea e o haită de lupi

gonind căpriorul.

 

E gura flămândă și seceta care visează izvorul

tămăduirii.

Trebuie s‑o iei în brațe, s‑o mângâi, s‑o culci.

 

Vocea are picioarele atât de lungi

că nu vei putea la capătul ei să ajungi.

 

Are suflet și inimă

are țâțe

culcușite ca două mâțe

pe o perniță de aer.

 

Vocea‑i un caier

din care să tot torci! Niciodată nu se termină

întunericul din lumină,

lumina din întuneric.

 

Uneori năvălește bezmetic.

Îți spune bună dimineața!

Dar tot ea lasă ceața

peste oasele tale fragile

și‑ți mănâncă dulceața

ultimelor zile.

 

Se poate spune că Vocea e cam într‑o ureche.

Sau într‑un picior de lampă

veche.

 

Câteodată nici nu‑i Voce,

e doar o stampă

pe simeza unui alt veac.

 

Iarbă de leac

și durere atroce.

Voce.

 

(3.1.2021. Dimineața)

 

De ochii lumii

… niște ulii mereu la pîndă

au furat cutia milei

nimeni nu s-a întrebat de ce

te-au îmbrăcat frumos

mulți

nu te cunoșteau

nici Dumnezeu

nu mai văzuse atîta lume

să tragă de ea

pînă nu mai e

Eli Gîlcescu

2.12.21

Cât de frumoasă ești

... azi

într-o maramă de borangic

încinsă de dragoste

cânți

și glasul nu-ți tremură

de mânie

fruntea nu ți se încruntă

chiar dacă afară urlă viscolul

piciorele îți sângerează

iar fulgii de zăpadă joacă

în cadență

ești

una pentru toți

mai frumoasă ca ieri

 

Eli Gîlcescu

30.11.21 – 1.12. 21

Volta în timp

Andrei Maftei 

Te caut, cum te caut,

De ieri și de acum,

De mâine și poimâine,

Împovărat pe drum,

Sub farduri din zăpada

Căzută dintr-o stea

Ce vrea cu dinadins

Să nu mai fii a mea.

Nimicul se repetă,

Ne plouă pic cu pic,

Un ritual amnezic

Sfârșind într-un nimic...

Și ADN-ul sorții

Vibrează-n univers,

Încolăcind în stele

Același gol pervers.

Te caut iar iubito,

Pășind prin zodiac

Sub faldurile zării

Ca și acum un veac,

Și-același timp aprinde

Cu vechiul lui amnar,

Sub geana înserării,

Un ochi de felinar.

100Dorina Cioplea-Văduva, Ioana Manolache şi alţi 98

4 comentarii

4 distribuiri

Îmi place

Comentează

Distribuie