Nicolae Turtureanu
Poți s‑o iubești până la capătul cuvântului,
unde adoarme sunetul vântului.
Poți s‑o iubești în păduri și‑n altare,
pe catapetesme
cu moartea pre moarte îngălată‑n miresme.
Dar trebuie mai întâi s‑o întrupi.
Vocea e o haită de lupi
gonind căpriorul.
E gura flămândă și seceta care visează izvorul
tămăduirii.
Trebuie s‑o iei în brațe, s‑o mângâi, s‑o culci.
Vocea are picioarele atât de lungi
că nu vei putea la capătul ei să ajungi.
Are suflet și inimă
are țâțe
culcușite ca două mâțe
pe o perniță de aer.
Vocea‑i un caier
din care să tot torci! Niciodată nu se termină
întunericul din lumină,
lumina din întuneric.
Uneori năvălește bezmetic.
Îți spune bună dimineața!
Dar tot ea lasă ceața
peste oasele tale fragile
și‑ți mănâncă dulceața
ultimelor zile.
Se poate spune că Vocea e cam într‑o ureche.
Sau într‑un picior de lampă
veche.
Câteodată nici nu‑i Voce,
e doar o stampă
pe simeza unui alt veac.
Iarbă de leac
și durere atroce.
Voce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu