Nisipul clepsidrei

suntem la început de adormire ne-nchidem tăcerea-ntr-un ou
forma străină a nașterii trece din sâmbur în fruct facerea lumii
astăzi s-a despărțit ochiul de lacrimă în buzunarul unui sacou
nisipul clepsidrei învață frica să fie complice cu tainele ciumii

în loc de oglindă un țărm topit de lumină se umple cu cioburi
modelează nimicul e-o groapă cu pereții mucegăiți de uitare
sunt zâmbete moarte ce rod frica-n tăcere semne și noduri
e ața timpului nu știu de pleacă ori vine sunt vremuri avare

locuim în nisipul clepsidrei ne mușcăm cu furie libertatea
putredă de vise o sorbim suntem la început de adormire
se deșiră pe cruce spaima de întuneric dărâmă cetatea
țipătul fals al tăcerii e o revoltă aztecă învelită-n iubire

nisipul clepsidrei în tihnă împerechează moartea cu timpul
în brațele noastre sub pleoape de apă navighează olimpul

Gheorghe Vidican

Iar mă-ndepărtez de tine

Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd
Nerobită de puterea sufletului tău cel dus
Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui
Decât lumea-n care parcă din greşeală a fost pus.

Dar te văd tot mai aproape ca şi cum eu însămi sunt
Despărţită doar de ochiul care mă priveşte rece
Undeva pe însăşi calea nimănui dezvăluită
Unde sufletul tău parcă şade pregătit să plece.

E desprins de trup şi este mai frumos ca niciodată
L-aş desface din adâncuri să-l alin şi să-l păzesc
Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă
Care însuţi ai desprins – o de pe ochiul său domnesc.

Mă rog deci să se întoarcă fără ură către tine
Dar când va să vin şi eu să mă laşi să-i dau ocol
Dacă nu ca o femeie ca un suflet care vine
La alt suflet ce-l aşteaptă în tăcere trist şi gol.

Ileana Mălăncioiu

Ăia din noapte

Tăcere oameni buni!

azi noapte este noaptea nopţilor,
hoţii şi vagabonzii sunt atârnaţi de grinda caselor
şi sinucigaşii din mine sunt sus pe stâlpi, sus.

Ssst, tăcere! azi e noaptea nopţilor,
ssst tăcere!
Lăeţii cu turmele lor trec calmi şi calzi
pe alee sunt brazi
şi lumea-i ascunsă în cripte
ssst, tăcere!
În balonul oraşului mârâie vântul
Închis şi tăcut
balonul se sparge,
toţi hoţii se aruncă şi fură cu toţii
toţi vagabonzii îşi smulg ochii şi-şi întorc şepcile,
sinucigaşii, otrăvurile, stâlpii, etajele,
sforile şi săpunurile,
cuţitele, apele, farmaciile sunt sparte,
lumea umblă nebună
se zbat şi se bat
se muşcă şi mârâie
Numai lăeţii sunt domnii pământului
şi umblă cu turmele calzi cu pletele...

Gherasim Luca 

Când pleci

Când pleci
Nu ştiu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu ştiu dacă nu mă caut
Pe mine,
Când îţi spun: te iubesc,
Nu ştiu dacă nu mie îmi spun
Şi mi se face ruşine.
Odinioară
Ştiam cum arăţi,
Erai
Nespus de înalt şi de subţire,
Ştiam de unde-ncepi
Şi unde mă sfârşesc,
Îţi găseam uşor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umărul copilăresc.
De mult, îmi amintesc,
Eram doi,
Ţin minte cum ne ţineam de mână.
Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut să rămână?
Singurul trup este al tău
Sau al meu?
Şi mi-e atât de dor
De cine?
Numai tăcând,
Cu ochii-nchişi, cu dinţii strânşi,
Mai pot să te distrug
Cu greu
În mine.

Ana Blandiana

Logos, izvorul

(fragment)


VI

o, blândeţe
cum vii lin, ca o lacrimă, luminând

tu nu mai osândeşti, tu învii

şi cine n-ar vrea să se întoarcă nevinovat
dintre faptele sale ?

ca dintr-o pajişte de crini ?

o, bunătate
şi ce alt drum spre desăvârşire
acolo unde cerul se sfârşeşte ?

atât de nou, atât de tainic

în durere s-a cufundat ca-ntr-un râu
şi era, vibrând
până-n adâncuri, fiindcă nici o vină nu-i acoperea
faţa şi simţurile
şi ce jertfă e asemenea iertării ?

iubire
şi care altul ar putea fi izvorul vieţii
pururi înviorând?

o, ziua aceea, orbitoare!

Daniel Turcea

Poem de dragoste

I
mireasma, ca o privire de înger
se-mprăştie
şi fără de chip, ca să ne fie drag
şi fără-nfăţişare, să ne putem uita
II

te rog, vino, frate
din cort să ieşim
în plină lumină, în ceruri de har
cu nume de înger te chem iar şi iar
nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar
III

tot ce există e pentru tine dar
puţin ţi s-a părut aceasta-n dar
atât de mult El ţi-a dorit fiinţa
încât mereu te vrea şi-ţi poartă suferinţa
Marea dragoste


arată-mi omul
care poate duce, între zvâcnirea tâmplelor,
sub pleoape
sau în adâncul fără gând şi cuget
în hăul firii
veşnicia
fără să se ardă, fără să strige şi
să se revolte
că nu o are şi că i-ai dat moarte
om sunt, pe pământ
şi ce-am ştiut m-a rătăcit sub soare
şi ce-am dorit m-a urâţit sub lună
şi ce-am văzut frumos am aruncat
şi-n rana-abia deschisă am lovit
şi ce era nevinovat
am lovit până ce ruşinea
acoperi cu vina ei şi şterse
lumina ce-o-ndrăgisem, c-un cuvânt
m-ai vindecat, cu aşezarea mâinii
pe creştet, m-ai iertat
în cuibul firii mele mi-ai adus
această-mbelşugată-n rod avere
cine-i să spună
cine-i să cunoască
şi cine, cine, cine mai ales
să nu se bucure fiindcă a aflat
taina ce-nconjură şi ţine cerul
cum ţii un fulg
în palmă, de zăpadă

Daniel Turcea

Acum mulți ani...

Acum mulți ani, atît de mulți ani, pe banca din gară,

o femeie de o frumusețe ciudată – ochi căprui

cu irizații violet, poate reflexia ochelarilor,

și în ricoșeu acoperită cu o bluză galbenă,

un fum înalt din țigara subțire și o ceașcă

din care se simt aburii amărui ai cafelei,

pe care poate eu i-am oferit-o puțin mai devreme.

Impulsul meu animal e derutat, șovăie, ezită,

Apoi devine altceva,  biologia se face alchimie

și femeia își lasă umbra grea pe banca de lemn

și se înalță încet, încet, în văzduhul cenușiu și umed –

și îmi amintesc căderea ritmică a apei peste refugiu...

și nu e o fantasmă, nu este, e doar o amintire clară,

o amintire atît de precisă încît se zgîlțîie

carnea pe oasele mele vechi de cînd lumea!

Iar fuiorul acela de fum, aromă, irizări violet

și aburul cald al mîndrei locomotive Pacific

s-a înscris definitiv pe cer, lîngă Steaua Polară.

Liviu Antonesei

20 Iulie 2020, în Iași

Cercul Poeților Apăruți (3) – Liviu Antonesei: Acum mulți ani…

Așa cum ești

Aşa cum eşti, tăcută şi blândă,
Cu ochii tăi mari în care mă pierd,
Ca într-o câmpie verde şi foşnitoare.
Aşa cum eşti, tăcută şi friguroasă,
Stând la fereastră şi privindu-mă
Cum mă îndepărtez, cum dispar în apele zilei.
Aşa cum eşti, acum şi pururea
Cea mai frumoasă. Printre maşinării,
În magma acestui veac,
În strălucirea pleoapelor mele.
Aşa cum eşti, tăcută şi singură,
Doar respiraţia ta o aud, ca de pe munte
Şi ca de dincolo de tăcere.
În furia curentului, în cataractă exist,
În vidul torenţial care arde fierul şi piatra
Eu doar pe tine te am
Şi doar pe tine te ştiu,
Aşa cum eşti, tăcută şi luminoasă.

Mircea Florin Șandru

Blestem împotriva elegiilor

Oh, dragoste, ce-i cu atâta argumentaţie?
Sunt obosită de toată vorbăria ta pioasă.
Mai mult, sunt sătulă şi de morţi.
Ei refuză să asculte,
aşa că lasă-i în pace.
Să nu-ţi mai calce piciorele prin cimitir,
ei sunt preocupaţi de moartea lor.

Fiecare aruncă întotdeuna vina pe ceva:
pe ultima litră de tărie golită,
pe cuiele ruginite şi pe penele de pasăre
care s-au prins în noroiul de pe pragul la intrare,
pe viermii care au apărut după urechile pisicii
şi pe predicatorul cel cu buze subţiri
care refuză să se prezinte când este chemat,
cu excepţia acelei zile pline de purici ţupăitori
când, decrepit, a intrat în curte
căutând un ţap ispăşitor.
M-am ascuns în bucătărie după săcoteiul cu rufe vechi.

Refuz să-mi amintesc de morţi.
Iar morţii sunt la rândul lor plictisiţi de toată tevatura asta.
Dar tu – dă-i înainte,
du-te, du-te, coboară
acolo în cimitir,
stai jos acolo unde crezi că se află chipurile lor;
sprovăieşte cu visele tale triste.

Anne Sexton

Traducere de Petru Dimofte

Meditațiile unei bătrâne

Arca poeziei: Theodore Roethke (1908-1963)

Prima meditație

În cea mai urâtă zi a dragostei
Ierburi șuieră la marginea câmpului,
Vânturi ușoare își aduc învinuirile-nghețate.
Undeva, prin case, pot fi triste și gălețile,
În timp ce pe coasta obscură a colinei
Se dislocă pietrele
Și-un copac se pleacă de la rădăcină
Prăvălindu-se peste un chei.

Se mișcă spiritul, nu-totdeauna în sus
Cât timp spre nord animalele se hrănesc
și-aluviuni sapă încet în mal,
vânt mohorât macină platoul scheletic
iar unora soarele le-aduce bucurie,
dar scoarța, adesea, urăște viața dinăuntru.

Cum mă pot odihni în zilele încetinirii mele?
Am devenit o stranie bucată de carne
Nervoasă și rece, pasăre clandestină cu fire-n barbă,
Cu obrazul moale ca urechea ogarului.
Ce-a rămas e ușor ca sămânța;
Am nevoie de știința unei bătrâne vrăjitoare.  

(Traducerede Constantin Abăluță și Ștefan Stoenescu, în vol. Vorbe pentru vânt, EdituraUnivers, 1973)                

Luciul întunericului

am rămas dincolo de gard în afara mea atârnat de pânza unui păianjen e semnul nașterii mele
ochii din degetele orbilor se scurg în ochii tăi întunericul moașă a răsăritului
ne lăsăm umbrele atârnate de razele lunii
se sparge noaptea se face țăndări trage cortina peste magia somnului
buzele noastre deschid prăpăstii întoarse în noi luciul întunericului intră în oameni
dacă vezi luna arzând în feștila unui felinar fură-i liniștea
înhamă-i privirea la caleașca uitării
ne lipim tălpile de întunericul nopții urmele ne curg într-un năvod fără pești
pe scara de incendiu razele lunii se despart de lumină
degetele orbului își coboară pe trepte în șoaptă amintirile
carnea umbrelor noastre putrezește în dorințele trecătorilor latră la lună câinii pescarilor
pescuim la copcă în lacrima unei păsări flămânde
îi atârnăm zborul de cer
întunericului ne trece luciul lacrimii navigăm cu apa în spinare
setea trecătorului nu dorește să iasă din scârțâitul ciuturii
de-a baba-oarba ne jucăm la lumina unei lanterne plină de razele lunii
prin dangătul clopotului se aude vântul într-un hamac plin de păsări
lași să mi se zvânte în luciul întunericului mirosul cărnii
cuvintele tale se hrănesc cu sângele meu simt umbra ca o lanternă luminându-ți poemul
întunericului făcut țăndări de dorințele pescarului mahmur
prin peștișorul de aur noduri și semne îmbălsămează razele lunii
o barcă desparte luciul apei de apă
solzii de aur însoțesc vâslele pescarilor
sub pașii tăi își pierd strălucirea
jocul de-a baba-oarba ne desprinde chipurile de luciul întunericului
devenim port la malul lacrimii
ne ascundem în noi tăcerile
dă-mă afară din umbra ta sălbăticia mea adăpostește fugarii fără umbre
îi simt respirând prin trupul tău
nopțile lor locuiesc în noi
cuie în putrefacție bătute în palmele răstignitului
luciul întunericului o mănușă de protecție a lacrimii
sângele tău hrănește păsările flămânde ale viitorului
prin biserici bocesc soldații întorși din afganistan umbrele lor au trecut în tabăra talibanilor
razele lunii atârnate de luciul întunericului
ne întoarcem sângele pe dos
pescarii pescuiesc la copcă în lacrimile nopții
devenim țărm
tremurăm în dorințele trecătorilor
peștișorul de aur pleacă în susul sângelui
ne scrie poemele pe luciul întunericului
ochii din degetele orbului se scurg în ochii tăi
umbre atârnate de razele lunii poemele
mă trezesc dat afară din tine
un clar de lună pe luciul întunericului
mirosul cafelei trezește cântatul cocoșilor
prin poemele mele degetele orbilor hrănesc literele braille cu șoapte
luciul întunericului adoarme înlăuntrul meu                                                                                               
Cine în cine suntem

cineva mereu mă traversează strada să nu-mi văd urmele
știu numele celui ce mă strigă pe silabe
pe si-la-be
rochia ei e o mașină de cusut îmi croșetează viitorul
mă opresc să întreb de setea mamei
tu te oprești în mine izgonind orașul din visele lui esenin
o reptilă înlăcrimată poemul
ia forma norilor
unghiile tale devin fotoliu pentru fluturii curcubeu
fiecare tramvai e o biserică
ne închinăm la aerul nopții
în murmuratul răsăritului viețuiesc poemele mele
poemele tale viețuiesc în răcoarea stropului de rouă
adunătura de șoapte un copyright al tăcerii
o să-mi găsesc o planetă necolonizată de poeme
bacșiș în sughițurile chelneriței
cine ești cine sunt sub un clopot de sticlă
ne băgăm mințile-n cap mâinile în tureacul pantalonilor miroase a bere
bolborosim viața ireală a sufletului
scara de incendiu e o nevoie a florăresei
coboară sudoarea vremurilor expirate în apocalipsa freziilor
cine ești cine sunt
întâmplări vinovate de viitor
mama are nevoie de lacrimă pentru desăvârșirea întâmplării
cumperi ciudățenia străzii cu un miros virtual de clătite
1000 de leghe sub mări sechestrate de buzele noastre
ne strigă cineva din altcineva
dimineți fără cerșetori
au plecat să ridice răsăritul soarelui din lacrima mamei
cine ești cine sunt
frica în stropul de rouă măcelărește setea orfanilor
sunt un hău în luciul oglinzii
ești în oglindă un țipăt de păsări
în noi viețuiesc degetele orbilor îmbâcsite de poeme
ne golim de noi în sărut
liniștea buzelor e topită în lingouri
putrezește dimineața în stropul de rouă
îmbrățișarea celuilalt un poem ce glorifică pustiul
cine ești tu cine sunt eu
cine crește din noi
șoaptele adormite în luciul lacrimei se rotesc în cercuri concentrice
pietre azvârlite către cei trufași
umbrele ne stau răstignite pe un poem în formă de cruce
acolo locuiește culegătorul de lacrimi
se subțiază oboseala șoaptelor în palmele noastre
o reptilă înlăcrimată poemul
plin de întuneric șuieratul șarpelui devine foșnet de rochii

Gheorghe Vidican

Poeme pentru „Caiete Silvane”: Gheorghe Vidican

Un soare lichefiat

Vidican Gheorghe

cade asfinţitul umbră lăţită a liniştii mele
desparte un soare lichefiat de razele sale
înot prin noi găsesc atîtea umbre rebele
sunt oaze-n ecou născute şoapte regale

îmi întinzi mîna lacrimă rotundă-ntr-un sărut
uneori mă dezmoşteneşti de codul numeric
mă uit în lacrima ta alteori c-un zîmbet tăcut
şi hoinăresc prin umbra unui înger excentric

haşurăm un soare lichefiat pe buze n-are contur
liniştea despică frica razelor în mirosuri pustii
ruina umbrei înoată prin trupuri un soare mai pur
lichefiat mirosul devine o cale lactee a clipelor vii

liniştea umbrelor noastre-n ruine adună chiştoace
un soare lichefiat lăcrimează pe-un zîmbet şi tace

Ca silabele unui mare pian

Pot sta treaz o noapte întreagă lângă tine, în întuneric,
E o nebunie, recunosc, dar mie îmi place şi
Tot ce îmi place mă odihneşte.Cunoaşte-mă!
Spune noaptea, cunoaşte-mă!, spune sufletul, 
Cunoaşte-mă! spune lumea de forme a nopţii. 
Îmi deschid încet floarea craniului, îmi deschid 
Venele, îmi deschid întreaga poartă de sânge, 
Deschid auzul, ca o membrană imensă, 
Deschid nervii, ca o plasă de fire electrice, 
Pun şira spinării să stea la pândă, şi ea, ca hiena 
În pustiu, îşi scoate ghearele şi aşteaptă. 
Veniţi sunete, spun, veniţi sunete; şi ele vin, 
Ca silabele unui mare pian, ca o rostogolire calmă de ape. 
În fiecare noapte alte sunete, mai ciudate şi mai difuze. 
Dacă închid ochii le văd; ca nişte forme aeriene, 
Plutind în dezordine peste străzi, purtate de curenţi, 
De vântul dulce al nopţii. Aş putea alcătui viaţa 
Numai din sunete, mi-aş putea-o imagina, 
Totul ar putea fi construit numai din sunete: 
Oamenii, oraşele, muntele, animalele, dragostea, somnul, 
Foşnetul coapselor tale, trupul tău pâlpâind sub cearceaf, 
Respiraţia ta, ca un abur alb care îmi mângâie faţa. 
Din imensitate vin voci, zgomote de maşini, plescăituri, 

Corpuri în apă. Sunete mici ca alicele, venind din apropiere, 
Sunete grave, venind de la mare depărtare. 
Noaptea pulsează, gâlgâie, doarme, agonizează, 
Se varsă în mii de vase comunicante, se distilează, sounds in the darkness. 
Pot sta treaz o noapte întreagă după ce am făcut dragoste şi acum dormi, 
Pot să ascult la nesfârşit carnea ta sfântă şi înnoptată...

Mircea Florin Șandru

Îți sărut ochii

O lumină vine din pântecele mării,
Plutind încet pe nori, pe munţi, pe ape freatice.
Bună seara! îţi spun; ochii tăi sunt două magice stele,
Chipul tău e desenul de abur al unui înger nevăzut, 
Trupul tău e harfa pe care au cântat zeii. 
De unde vii?, te întreb, cine eşti, cine eşti? 
Pe drumul de ţară vin strălucitori bicicliştii, 
Aripi se nasc deasupra meningelui şi lopătează, 
Oraşele ard în plasma marilor linii electrice, în capcana străzilor lor, 
Asteriozi uriaşi luminează pentru o clipă pădurea. 
Cine eşti, cine eşti? 
Prin întuneric îţi pipăi faţa, îţi mângâi creştetul, îţi sărut tâmpele, 
Îţi sărut ochii, îţi sărut pleoapele, îţi ating sprâncenele, genele, 
Îţi înconjor gâtul cu braţele. 
De unde ai apărut? De ce te-ai arătat singurătăţii mele 
Abia acum, când nu mai pot opri curgerea anilor? 
O lumină vine din pântecele mării 
Şi se stinge încet, călcând pe nori, pe munţi, pe ape freatice, 
Oraşele dorm, trenurile aleargă prin bărăganele morţii, 
Fii cu mine, rămâi cu mine, să nu te îndepărtezi, să nu pleci într-o lungă călătorie.

Mircea Florin Șandru

Un fulger pe mare

O flacără vie am aprins azi pentru tine,

Deasupra nopţii, deasupra muntelui,

Strălucind ca un fulger pe mare,

O torţă a bucuriei,

În care ard toate cuvintele mele,

În care eu însumi ard

Şi renasc din alba cenuşă.

O flacără nepieritoare am aprins azi pentru tine,

Deasupra morţii, deasupra liniştii,

Deasupra valului uriaş al zilei

Care urlă apoi se stinge în nisip.

O flacără albă şi atât de nepământească,

Explodând ca un astru imens, cu razele lui

Care curg de la stele la stele,

O torţă nemaivăzută, ca un copac

Nou şi nemuritor, ca o pată petrolieră arzând

În întuneric, pe apă,

O flacără purtând chipul tău,

Pe cerul inimii mele.

O flacără veşnică am aprins azi pentru tine.

Mircea Florin Șandru