Poem de dragoste

I
mireasma, ca o privire de înger
se-mprăştie
şi fără de chip, ca să ne fie drag
şi fără-nfăţişare, să ne putem uita
II

te rog, vino, frate
din cort să ieşim
în plină lumină, în ceruri de har
cu nume de înger te chem iar şi iar
nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar
III

tot ce există e pentru tine dar
puţin ţi s-a părut aceasta-n dar
atât de mult El ţi-a dorit fiinţa
încât mereu te vrea şi-ţi poartă suferinţa
Marea dragoste


arată-mi omul
care poate duce, între zvâcnirea tâmplelor,
sub pleoape
sau în adâncul fără gând şi cuget
în hăul firii
veşnicia
fără să se ardă, fără să strige şi
să se revolte
că nu o are şi că i-ai dat moarte
om sunt, pe pământ
şi ce-am ştiut m-a rătăcit sub soare
şi ce-am dorit m-a urâţit sub lună
şi ce-am văzut frumos am aruncat
şi-n rana-abia deschisă am lovit
şi ce era nevinovat
am lovit până ce ruşinea
acoperi cu vina ei şi şterse
lumina ce-o-ndrăgisem, c-un cuvânt
m-ai vindecat, cu aşezarea mâinii
pe creştet, m-ai iertat
în cuibul firii mele mi-ai adus
această-mbelşugată-n rod avere
cine-i să spună
cine-i să cunoască
şi cine, cine, cine mai ales
să nu se bucure fiindcă a aflat
taina ce-nconjură şi ţine cerul
cum ţii un fulg
în palmă, de zăpadă

Daniel Turcea