Luciul întunericului

am rămas dincolo de gard în afara mea atârnat de pânza unui păianjen e semnul nașterii mele
ochii din degetele orbilor se scurg în ochii tăi întunericul moașă a răsăritului
ne lăsăm umbrele atârnate de razele lunii
se sparge noaptea se face țăndări trage cortina peste magia somnului
buzele noastre deschid prăpăstii întoarse în noi luciul întunericului intră în oameni
dacă vezi luna arzând în feștila unui felinar fură-i liniștea
înhamă-i privirea la caleașca uitării
ne lipim tălpile de întunericul nopții urmele ne curg într-un năvod fără pești
pe scara de incendiu razele lunii se despart de lumină
degetele orbului își coboară pe trepte în șoaptă amintirile
carnea umbrelor noastre putrezește în dorințele trecătorilor latră la lună câinii pescarilor
pescuim la copcă în lacrima unei păsări flămânde
îi atârnăm zborul de cer
întunericului ne trece luciul lacrimii navigăm cu apa în spinare
setea trecătorului nu dorește să iasă din scârțâitul ciuturii
de-a baba-oarba ne jucăm la lumina unei lanterne plină de razele lunii
prin dangătul clopotului se aude vântul într-un hamac plin de păsări
lași să mi se zvânte în luciul întunericului mirosul cărnii
cuvintele tale se hrănesc cu sângele meu simt umbra ca o lanternă luminându-ți poemul
întunericului făcut țăndări de dorințele pescarului mahmur
prin peștișorul de aur noduri și semne îmbălsămează razele lunii
o barcă desparte luciul apei de apă
solzii de aur însoțesc vâslele pescarilor
sub pașii tăi își pierd strălucirea
jocul de-a baba-oarba ne desprinde chipurile de luciul întunericului
devenim port la malul lacrimii
ne ascundem în noi tăcerile
dă-mă afară din umbra ta sălbăticia mea adăpostește fugarii fără umbre
îi simt respirând prin trupul tău
nopțile lor locuiesc în noi
cuie în putrefacție bătute în palmele răstignitului
luciul întunericului o mănușă de protecție a lacrimii
sângele tău hrănește păsările flămânde ale viitorului
prin biserici bocesc soldații întorși din afganistan umbrele lor au trecut în tabăra talibanilor
razele lunii atârnate de luciul întunericului
ne întoarcem sângele pe dos
pescarii pescuiesc la copcă în lacrimile nopții
devenim țărm
tremurăm în dorințele trecătorilor
peștișorul de aur pleacă în susul sângelui
ne scrie poemele pe luciul întunericului
ochii din degetele orbului se scurg în ochii tăi
umbre atârnate de razele lunii poemele
mă trezesc dat afară din tine
un clar de lună pe luciul întunericului
mirosul cafelei trezește cântatul cocoșilor
prin poemele mele degetele orbilor hrănesc literele braille cu șoapte
luciul întunericului adoarme înlăuntrul meu                                                                                               
Cine în cine suntem

cineva mereu mă traversează strada să nu-mi văd urmele
știu numele celui ce mă strigă pe silabe
pe si-la-be
rochia ei e o mașină de cusut îmi croșetează viitorul
mă opresc să întreb de setea mamei
tu te oprești în mine izgonind orașul din visele lui esenin
o reptilă înlăcrimată poemul
ia forma norilor
unghiile tale devin fotoliu pentru fluturii curcubeu
fiecare tramvai e o biserică
ne închinăm la aerul nopții
în murmuratul răsăritului viețuiesc poemele mele
poemele tale viețuiesc în răcoarea stropului de rouă
adunătura de șoapte un copyright al tăcerii
o să-mi găsesc o planetă necolonizată de poeme
bacșiș în sughițurile chelneriței
cine ești cine sunt sub un clopot de sticlă
ne băgăm mințile-n cap mâinile în tureacul pantalonilor miroase a bere
bolborosim viața ireală a sufletului
scara de incendiu e o nevoie a florăresei
coboară sudoarea vremurilor expirate în apocalipsa freziilor
cine ești cine sunt
întâmplări vinovate de viitor
mama are nevoie de lacrimă pentru desăvârșirea întâmplării
cumperi ciudățenia străzii cu un miros virtual de clătite
1000 de leghe sub mări sechestrate de buzele noastre
ne strigă cineva din altcineva
dimineți fără cerșetori
au plecat să ridice răsăritul soarelui din lacrima mamei
cine ești cine sunt
frica în stropul de rouă măcelărește setea orfanilor
sunt un hău în luciul oglinzii
ești în oglindă un țipăt de păsări
în noi viețuiesc degetele orbilor îmbâcsite de poeme
ne golim de noi în sărut
liniștea buzelor e topită în lingouri
putrezește dimineața în stropul de rouă
îmbrățișarea celuilalt un poem ce glorifică pustiul
cine ești tu cine sunt eu
cine crește din noi
șoaptele adormite în luciul lacrimei se rotesc în cercuri concentrice
pietre azvârlite către cei trufași
umbrele ne stau răstignite pe un poem în formă de cruce
acolo locuiește culegătorul de lacrimi
se subțiază oboseala șoaptelor în palmele noastre
o reptilă înlăcrimată poemul
plin de întuneric șuieratul șarpelui devine foșnet de rochii

Gheorghe Vidican

Poeme pentru „Caiete Silvane”: Gheorghe Vidican