Arca poeziei: Theodore Roethke (1908-1963)
Prima meditație
În cea mai urâtă zi a
dragostei
Ierburi șuieră la marginea câmpului,
Vânturi ușoare își aduc învinuirile-nghețate.
Undeva, prin case, pot fi triste și gălețile,
În timp ce pe coasta obscură a colinei
Se dislocă pietrele
Și-un copac se pleacă de la rădăcină
Prăvălindu-se peste un chei.
Ierburi șuieră la marginea câmpului,
Vânturi ușoare își aduc învinuirile-nghețate.
Undeva, prin case, pot fi triste și gălețile,
În timp ce pe coasta obscură a colinei
Se dislocă pietrele
Și-un copac se pleacă de la rădăcină
Prăvălindu-se peste un chei.
Se mișcă spiritul,
nu-totdeauna în sus
Cât timp spre nord animalele se hrănesc
și-aluviuni sapă încet în mal,
vânt mohorât macină platoul scheletic
iar unora soarele le-aduce bucurie,
dar scoarța, adesea, urăște viața dinăuntru.
Cât timp spre nord animalele se hrănesc
și-aluviuni sapă încet în mal,
vânt mohorât macină platoul scheletic
iar unora soarele le-aduce bucurie,
dar scoarța, adesea, urăște viața dinăuntru.
Cum mă pot odihni în zilele
încetinirii mele?
Am devenit o stranie bucată de carne
Nervoasă și rece, pasăre clandestină cu fire-n barbă,
Cu obrazul moale ca urechea ogarului.
Ce-a rămas e ușor ca sămânța;
Am nevoie de știința unei bătrâne vrăjitoare.
Am devenit o stranie bucată de carne
Nervoasă și rece, pasăre clandestină cu fire-n barbă,
Cu obrazul moale ca urechea ogarului.
Ce-a rămas e ușor ca sămânța;
Am nevoie de știința unei bătrâne vrăjitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu