Stea adusă de vânt

De la început ai fost adusă de vânt
Ca o sămânţă.
Am şi glumit: „Cine-a mai văzut
Stea adusă de vânt?“
Dar mai târziu,
Când mi te-ai aşezat pe frunte
Şi-ai început să-ncolţeşti
Am înţeles că eşti o sămânţă.
Lacomă, înfiptă sălbatec în creier,
Cu raze aspre închipuind rădăcini,
Eşti o sămânţă.
Ce păcat
Că planta pe care,
Lumină din lumină, o naşti
Nu se poate vedea
Decât după ce
Mă voi fi întunecat.

Ana Blandiana

Discursul unei femei care își recunoaște imperfecțiunea

Îmi pierd încrederea, îmi pierd credința.
Îmi pierd identitatea, îmi pierd demnitatea.

Ce e demnitatea și unde o țineam?
Îmi pierd capul, îmi pierd vederea.

Ai dat tu citirea? Îmi pierd controlul,
îmi pierd aproapele și cunoștința.

Îmi pierd echilibrul, îmi pierd inima. Înghit
vitamine, minerale și alte suplimente naturale.

De unde vine bocănitul ăsta pe care îl ascult
noaptea? Nu te lua după mine. Îmi pierd memoria.

Aici, în Fundătura, mi-e bine. Sunt mai aproape
de tine. Ușa întredeschisă trasează pe perete un șnur

de lumină care pornește din tavan și mi se oprește
în creștet. Pune-mă la gât. Mă încălzesc imediat

în contact cu pielea. Nici n-o să știi că
mă ai. Eu sunt cea care sunt în ochii altora.

Diana Geacăr

Rugăciune

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Mihai Eminescu

Cercul Poeților Apăruți (2) – George Tudor: Fără titlu

Aș scrie ceva despre o noapte înstelată;
dar în această seară, în noaptea asta-ngrozitoare,
cerul este doar negru.
dincolo de negură,
splendidul mozaic în mișcare
al unui glob singuratic,
rătăcind în jurul unui glob mai mare
la rându-i rătăcit în jurul unui fel de centru
ne zdrobește mândria.
cu toate acestea, iată-ne
fire de nisip ale timpului
singurătatea dureroasă a unui univers neînsuflețit
într-o clepsidră desăvârșită
așezată cu grijă deasupra unui pian
al cărui proprietar cântă melodramatic
Marșul Funebru de Chopin.

De fi-va

De fi-va supărarea ta un punct în zare,
Această perspectivă mă miră și mă doare,
De fi-va supărarea ta un pumn de cuie,
Această răstignire mă moare și mă suie,
De fi-va supărarea ta pernă de pat
Pe care somnu-ți stă culcat,
De fi-va ea , așa cum pare,
O mică sau mai mare supărare,
Tu află acuma, mândra mea poveste,
Că, dacă totu-i trecător, și asta este…

Horațiu Mălăele

Pieta

Nenorocirea s-a-mplinit, și fără nume
mă umple. Încremenesc ca-ncremenitul
Adâncului de piatră.
Tare cum sunt știu doar atât:
Tu mare ai devenit –
… și mare,
ca o durere mult prea mare
ce inima întreagă mi-o cuprinde
înverșunată.
Acuma stai de-a curmezușu-n poală-mi,
acuma nu mai pot să te mai
nasc.

Reiner Maria Rilke

Variațiuni pe o temă dată, Nr. 44

M-am întrebat ce-aș vrea să-ți spun

dacă te-ai întoarce

și am ajuns la concluzia

că nu cuvinte ți-aș pregăti,

ci imagini.

Aș vrea să privești felul în care

coroanele arborilor decupează

la geamul meu cerul

înainte de a se întuneca;

sau tufa aceea cu flori sângerii

între spini,

alături de care râzi într-o fotografie;

sau peisajul de pajiști cosite

și căpițe prelungi

pe care-l priveam din tren

la întoarcerea de la Sighet…

mesaje de neformulat,

solii secrete ale inexprimabilului,

dovezi ale adevărului suprem

potrivit căruia

îndrăgostiților le e suficientă privirea

Ana Blandiana

Povești la gura sobei

Nopţile de iarnă cu flori reci la ferestre

ni le-amintim prin vreme în haine de poveste:

Poveşti la gura sobei topind în iarna grea

zăpada de pe inimi, tristeţea mea şi-a ta...

Florile din geamuri sclipesc fără de viaţă

şi mult prea des pe buze cuvintele ne-ngheaţă

Poveşti la gura sobei – doar ele, rând pe rând,

mai pot să ne aducă o primăvară-n gând....

Nopţile sunt oarbe, e frig şi ne doare

şi aşteptăm să cadă o lacrimă din soare.

Poveşti la gura sobei – doar ele, rând pe rând,

mai pot să ne aducă o primăvară-n gând....

Nopţile sunt oarbe, e frig şi ne doare

şi aşteptăm să cadă o lacrimă din soare.

Poveşti la gura sobei  – purtând speranţa lor

mai cheamă primăvara când obosim de dor

George Tarnea

Nectar pentru pământ

în această zi de iarnă

în care toate se sfârșesc

și toate o iau de la capăt

ca niște amintiri sinistre și uitate

în care copacii cad în muțenie

precum valurile neschimbate

ale mării înghețate

în această zi de iarnă

în care luminile de Crăciun

coboară peste oraș

ca niște prizonieri

ieșiți din tonomatele maternității

am văzut o sumedenie de oameni

care alergând cu aparatele de fotografiat

în poemele mele

precum carnea sortită abatorului

s-au împrăștiat în cosmos

lăsând în urmă exact ca oamenii de zăpadă

un nectar alb pentru pământ

Paul Gorban 

30.12.2019

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2020/01/07/cercul-poetilor-aparuti-3-paul-gorban-nectar-pentru-pamint/

Rugăciune... fără sfârșit

Eram ca într-un joc cu mine, contagios

brusc,

ochii se întunecau,

din ce în ce,

într-o fierbințeală de nestăpânit,

mi-au încetinit zborul

în rând cu nespovediții și neîmpărtășiții,

fără lumânare, număram flori

sălbatice păsări care-mi cântau pe gratis

ceasuri

cu arcurile date peste cap amuțit-au

ultima rugăciune

ascunsă

sub zăpezi, dimineața,

mușcându-mi de teamă

genunchii păcătoși

singurul adevăr,

într-un alt poem,

fără cuvinte

mâna mea,

într-o ultimă sforțare,

luă pliculețul cu zahăr.

Și liniștea îmi păru

fără sfârșit

Eli Gîlcescu

Cântec murmurat pentru vremea liliacului

Îmi cânt acum bucuria din vremea liliacului,
(întorcându-mă în amintire).
Pentru slava Naturii, tu, limbă, voi buze,
alegeţi-mi suvenirurile din cea mai
îndepărtată vară,
Adunaţi semnele de bun venit (aşa cum copiii
adună pietricele şi scoici şi le înşiră pe un
fir),
Puneţi-le în aprilie, în mai; viaţa orăcăie în heleşteie,
aerul e transparent,
Albine, fluturi, vrabia cu ciripitul ei simplu,
Albastra, săgetătoarea rândunică; nu uitaţi
eretele fluturându-şi aripile aurite;
Lumina irizată, fumul care urcă, aburii,
Luciul apelor cu peşti în el şi cu azurul cerului
deasupra.
Totul e vesel şi strălucitor: izvoarele curgând,
Pădurile de arţari, crestarea în februarie a arborilor,
pregătirea zahărului din seva lor;
Sturzul sărind de colo, colo, cu ochiul lui luminos,
cu pieptul arămiu,
Cu limpedele lui cântec muzical de la răsăritul
soarelui şi apoi din amurg,
Zburând iute printre merii din livadă unde face
cuib pentru soaţa lui;
Zăpada topită din martie, salcia arătându-şi
mugurii verzi-gălbui…
Primăvara a sosit! Vara e aproape! Şi ce e în ea
şi din ea?
Tu, suflete, liber, căutând fără odihnă
nici eu nu ştiu ce,
Vino să nu mai zăcem aici, hai sus şi
departe!
O, dacă aş putea să zbor ca pasărea,
Ori să evadez, să navighez asemeni unei corăbii,
Să plutesc cu tine, o, suflete, peste tot, prin
toate ca o navă pe mare!
Adunând semne, cele ce au fost la început,
cerul albastru, iarba, picăturile din roua
dimineţii,
Parfumul de liliac, boschetele cu întunecatele
lor frunze crestate ca nişte inimioare,
Toporaşii, micile, delicatele, palidele flori
numite Nevinovatele,
Exemple nu numai pentru ele însele, ci şi
pentru atmosferă.
Înfrumuseţând boschetul care îmi place,
Şi cântând cu păsările
Un cântec de bucurie din vremea liliacului,
mă întorc
în amintire.

Walt Whitman

Precuvântare

Tu, pe care nu te-am putut salva,
Ascultă-mă.
Vorba simplă-nțelege-mi, de alta
mi-e jenă.
Jur, n-am în mine magia cuvintelor.
Îți vorbesc prin tăcere ca norul, copacul.

Tot ce mă-ntărea, pentru tine era muritor.
Finalul epocii l-ai luat ca pe-un nou
început,
Inspirația urii ca pe-un lirism frumos,
Forța oarbă ca pe ceva perfect.

Iată valea apelor noastre lente.
Podul enorm
Pierdut în albe cețuri. Iată orașul frânt,
Vânt ducând spre groapa ta pescărușii,
Când eu discut cu tine.

Ce-i poezia ce nu poate salva
Seminții și nici oameni?
Neadevăr oficial,
Cânt de bețivani ce gâtul deodată li se va

reteza,
Lecturi dintr-un iatac de domnișoară.

O poezie bună am vrut, fără să știu,
Izbăvitoru-i țel târziu l-am înțeles,
Asta, doar asta este salvarea.

Au pus peste morminte mei sau mac,
Mâncare pentru morții-păsări care vin.
Pun pentru tine-aici, cel de demult, o
carte,
Să nu te mai abați de-acum pe la noi.

CzesławMiłosz

Traduceri din polonă de Constantin Geambaşu şi Passionaria Stoicescu

În seara asta mor câte puțin

în seara asta am să mor puțin
mușcat de dinții nopții ca de-un șarpe

să nu mai știu o vreme c-am fost viu
și să adorm pe coarda unei harpe

la care cântă Doamna de Nisip
visându-mi viața dusă pe-o galeră

plecată pe oceanul subteran
încărunțit cândva în altă eră

n-am să mai văd nici ochii de ciclop
ce-mi tot pândesc viscerele cu rândul

nici fluturii de cobalt sângerând
peste păduri cețoase unde gândul

se face pod între amurg și tine
femeia mea sculptată din apusuri

scăldate-n dulce lapte de licoarnă
pe când te învățam din nou să susuri

dar curg prin tine anii mei tomnatici
și vine-o iarnă grea printre cuvinte

acum se sparg de fruntea mea trei nori
iar pietrele ne-au devenit veșminte

de-o fi și vreo întoarcere pe-aici
voi încerca doar să te iau cu mine

și să te-ascund în țipăt de coral
păzit de pești sub ape cristaline

să nu te sperii de-om vedea pe drum
colții de Fiară ascuțiți ca acul

va trebui să-nveți câte puțin
că-n soarele de jad clipa-i cât veacul

George Mihalcea

RIP GEORGE MIHALCEA

Tăceri cu dinți otrăvitori

din trupul tău ademenind ninsori
ce-aduc plecarea și Neînceputul
se nasc tăceri cu dinți otrăvitori
și mă nasc eu de-acum necunoscutul

care a inventat o mare grea
de strigăte-așternute peste tine
când dintr-un ochi cu uitătură rea
țâșnea spre noi un freamăt de jivine

amurg de sâni și coapse fumegând
sub mâna mea cea devenită gheară
înfiptă în cenușa unui gând
că Mâinele se va numi Aseară

pe toate astea ni le-am scris pe frunți
lăsate-n gaj la munți de pietate
spre care-acum nu mai există punți
ci doar recife de celenterate

de unde vine un noian de spori
tăind ciozvârta noastră de mirare
că ne desfacem de atâtea ori
în părți egale de cutremurare

sunt eu prea greu sunt mările prea mici
mă-ntreb când cazi și nu te mai ridici

Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“, Mai 2016

Constanța, Curtea Brâncovenească, Mai 2016

Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“, Mai 2016

Fulg

Desfrunzit și prea bătrân,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
Și l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică și rotundă
S-a topit și a murit 

O minune de-o secundă.

M-am întors înduioșat
Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu și nu mai este.

– Pentru ce n-ai mai rămas
În înaltul bolții tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniștit,
Răsucindu-te cu ură,
Ți-a mânat către pământ
Prea gingașa ta făptură?

Și de vreme ce sosiși,
Pentru ce-ai dat morții vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?”

Dar în vreme ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna și întruna.

Iar când ochii mi-am-nălțat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpărătoare.

Nicolae Labiș