Am iubit

am iubit de când mă ştiu cerul verii, străveziu, despletitele răchite,

curcubeiele pe stânci ori pădurile adânci sub ger alb încremenite.

mi-a fost drag pe bărăgane să văd fetele morgane ori

pe crestele din munte

joc

de trăsnete rotunde,

scurgerea cocorilor,

pacea înălţimilor, semeţia pinilor plini de scama norilor.

am iubit iubirea pură, floare roşie pe gură

și în inimă

arsură,

în priviri

zăpezi candide și-n piept voci necontenite.

m-a înfiorat ades tot ce gândurile ţes: pe al filelor polei dansuri

repezi, legănate,

de pe

arcuri înstrunate,

săgetarea de idei... toată-această măreţie ne-a fost dată din vecie...

Nicolae Labiș

Manifest

Cântecul, florile-și au partea lor de viață,
Totul ni-i drag și alegem din toate ceva;
Știam că prin vreme se-apropie ziua măreață
A marii victorii și-acum ne trudim pentru ea.

Nicolae Labiș

Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum... Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, Tragică beţie, moale legănare...

.

Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi. Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.

Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi Braţele de aer ale clipei duse.

.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri. Cîtă deznădejde paşii noştri mînă!

Ca un vînt ce smulge frunza din păduri, Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...

.

Mîine dimineaţă o să fim străini, Vei privi tăcută mîine dimineaţă

Cum prin

descărnate tufe, în grădini, Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

.

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu, Cînd mi-am plîns iubirea destrămată

în toamnă, Şi ai

să-asculţi cum cornul vîntului mereu Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

.

Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi, Cu-mpietrite buze, palid,

pe cărare, Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi în nisip, scrîşnită, laşă remuşcare

Nicolae Labiș

Fulg

Desfrunzit și prea bătrân,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
Și l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică și rotundă
S-a topit și a murit 

O minune de-o secundă.

M-am întors înduioșat
Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu și nu mai este.

– Pentru ce n-ai mai rămas
În înaltul bolții tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniștit,
Răsucindu-te cu ură,
Ți-a mânat către pământ
Prea gingașa ta făptură?

Și de vreme ce sosiși,
Pentru ce-ai dat morții vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?”

Dar în vreme ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna și întruna.

Iar când ochii mi-am-nălțat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpărătoare.

Nicolae Labiș

Un altfel de sărut

Daniel Vorona

 · 

NICOLAE LABIȘ
(un poem
interzis de PCR)
.
rădăcină şi ramură de cireş privind dintre două oglinzi paralele aerul liber şi
matern care refuză să moară pentru a trăi altfel tu îmi vorbeşti despre acest atât de transparent marş spre mântuire pe care îl acceptăm şi îl dorim
mai puţin sunet şi mai mult autenticitate şi ax laolaltă dulce şi amar eu
număr oasele identităţii în flux dublele explozii în reflux ale miresmelor
tale de ceai – un iuda de sticlă e aclamat – şi fără să pot să mă uit cu ură
cu mirare la cămila care trece zâmbind prin urechile acului îţi răspund la fel

am greşit veacul dar am aşteptat cu întinsul cu înaltul
cu
struguri cu ieri şi cu mâine cu tot ce mereu n-am ştiut

(şi ce frumos şi ce urât era în istorie
când
ne sărutam cu pumnii cu picioarele)

zilele săptămânii le amestecam cu iarbă amestecam caii cu cercurile
arborii genealogici cu punctele cardinale apoi creşteau apele vii înăuntrul
apelor moarte ca nişte scări adânci pe malurile cărora dormeau lingura
şi strachina şi mămăliga cu burta la soare ca
nişte
imperii apuse întru răsăritul nostru cel falnic şi
theologic (un piston deflector oscilând într-un motor cu ardere internă
thâgâdâm thâgâdamdam thâgâdâmdam) până când înflorea a doua oară
maimuţa în mierea din sexul cel crud (şi advers) al vrejului de fasole

a fost iubire sau a fost ce a fost
şi dacă
a fost ce a fost unde e ce a fost

(patria mea dormea cu mâinile-n cruce
eu râdeam ca să nu plâng şi voi la fel)

în faţa celor care au fost şi nu mai sunt dezleg un steag
şi îl iert pe
Dumnezeu pentru toate greşelile lor drepte sau nedrepte

a fost iubire ucisă de iubire – şi deşertăciune a
fost şi vânare preaobsesivă de vânt a mai fost

părăsiţi-vă trufia în voi
înşivă
reveniţi – întoarceţi-vă

mereu
şi
mereu

amintind

stau în genunchi lângă o pată de sânge în care nu a fost îngropată nicio lege
şi nu mai ştiu căreia dintre icoanele ajunse în nopţile mele să-i sărut 

Primele iubiri

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Și cătră el privirile-și țintesc –
Un codru nesfârșit de coarne brune
în care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Și-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mișcătoare;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beție.

Azi sunt îndrăgostit.
E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat și sună
Oglinzile ritmându-și-le-n dans,
Și brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un amețitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii
– Cristalurile cântecelor grele
– Și stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

Nicolae Labiș

Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum…
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beție, moale legănare…

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi
Brațele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde pașii noștri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte ușa din țâțână…

Mâine dimineață o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineață
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veștede de ceață …

Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Și-ai să-asculți cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roșcați,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Și-or să mi se stingă pașii cadențați –
În nisip, scrâșnită, lașă remușcare…

Nicolae Labiș