ale pământului.
Kocsis Francisko
Ninge, ce mai
ninge!
Floarea de
muşcată
Şade-n drum
mirată,
Gerul o atinge.
Ninge. Totul
zboară,
Strada,
cotitura.
Treptele pe
scară
Au pornit de-a
dura.
Ninge. Spre
pământ
Bolta
nesfârşită:
Cu sumanul rupt,
Bolta peticită.
Cerul coborî,
Stă ca un nerod,
Sus în capul
scării,
Doborât din pod.
Abia fu
Crăcinul,
Anul nou
s-arată,
La o depărtare
Numai de o
şchioapă.
Ninge. Flori de
gheaţă
Cu zăpada-n pas,
Treci la fel tu,
viaţă,
Ce ne-ai mai
rămas?
Poate că şi anii
Se succed
grămadă
Ca aceste vorbe
Scrise pe
zăpadă...
Plantele-s
mirate,
Drumu-i buimăcit.
Omu-a-ncărunţit.
Ninge peste
toate.
Boris Pasternak
(1890 – 1960)
Traducere de Marin Sorescu
dacă vei întreba vreodată cu educație
fără falsă modestie
…era sala obscură în care muzica zbura către noi,
nu, nu în barul în care am băut ambele pahare,
nu din lăcomie, desigur, ci prin bunăvoință…
sigur în sala obscură, pe două scaune alăturate
la capătul rîndului, mai era cineva în stînga –
și o mînă care a plecat tatonînd încet, foarte
încet, ca un șarpe blînd, spre cealaltă mînă,
da, acela a fost momentul în care dintr-odată
mîinile s-au atins, calde, tremurînd ușor, timide…
și era ploaie de primăvară și ghinda aceea
a încolțit și a crescut în stejarul falnic de azi
și, poate, încă mai crește, adaugă noi cercuri
tulpini sale acoperite de scoarță ca de un scut!
În sala obscură, muzicală, în Selva Oscura –
sînt clipe în care întîmplarea devine destin!
21 – 22 Decembrie 2020, în Iași
Cădeau bufniţele argintii ca nişte stele
pe câmp,
sălbatice şi gâtuite de alice.
Le culegeam de prin buruieni şi desişuri,
potrivindu-mi-le pe la şolduri şi brânci.
Şi cum nu erau atinse decât de o moarte vagă şi albă,
începuseră să bată aprig din aripi, din inimi şi din
idealuri,
iar eu simţeam că mi se surpă ţărâna sub picioare,
că zbor de-a binelea,
că însuşi miezul cerului e pe-aici, pe-aproape.
De aterizat, n-am putut ateriza decât
după ce rupsesem,
cum ai culege ciuperci şi pere zemoase toamna,
gâtul celor patruzeci de păsări de vis şi omăt.
Cădeau stele ca nişte bufniţe pe câmp, sălbatice
şi gâtuite de alice.
Nu te îndepărta de la mine Îngere al
fecioriei
doar ai plâns odată cu mine naşterea
întunecată
apoi m-ai trimis în lumină
vom trece împreună taina aflării?
printre zăbrele și zăvoare licărul
seminal ațipește
pe jgheabul petalei pierdut
în câmpul reginei nopții
spre cer voi ridica ochii
dinspre viaţă fără de mângâiere
a cărţilor
în pieptul altuia voi răsădi
ardoarea neputința splendoarea
micile pietre tombale rănite
de mușchii lor zdrențuroși – piedicuțe –
spre un Nord ce pune mai presus îndoiala
viii şi morţii împart ospăţul
cum saliva pe buzele ibovnicei
roagă-te dar pentru mine
ceara are încă răbdare
până spiţele bicicletei se învelesc
în doliul subţire
sub paza ta sângele stă gata să cânte
fericita lui întristare
https://centrulbrancusi.ro/confesiuni-numarul-59-60/
În fiecare os mi-aţi sădit
un mausoleu
în fiecare picătură de sânge
port, roşie –
o piaţă.
Dacă i-ar da prin minte
copilului meu
să sufle spre mine
ca într-o lumânare, atât numai –
n-ar auzi decât
prăbuşindu-se un vraf de ziare;
mausoleu peste mausoleu,
piaţă cu piaţă.
https://moldova.europalibera.org/a/dorin-tudoran-de-bun%C4%83voie-autobiografia-mea/30995739.html
am poftit o cafea
cu kicsi şi em/ exact acolo pe strasse la terasă
soarele trecuse de amiază
se schimbase după atâţia ani
era prea fierbinte
înţepa
trăgea fire prin piele
hm fiecare intra ultra
violet trecea
roşu în sinapse
zoom ++
nu-mi mai amintesc cine a desenat primul
contur de ceaşcă doar era vară vedeai la fel
cu buzele cu ochii
linia arsă în sens unic
între mine şi floare
doar aşa un cârcel
o coadă
pofticioasă
Numele din actul notarului, altul din război,
tare-i plăcea căpitanului să scurteze numele,
devenise pînă și el Papa din Papadopol,
și cel dat de gura satului unde-a primit pogoanele
după războiul din care a avut noroc să revină
și unde a făcut cu Zenobia lui fii în număr de trei
și cinci fiice la număr, era fecior de la munte,
și a fost noapte și apoi s-a făcut dimineață…
Doar el avea rînduri de viță delavar sau delaware,
cu boabe roz vineții și aromate de parcă crescuseră
din coasta blîndă a raiului, așa se chema dealul…
Într-o zi a intrat în prăvălie haiducul Coroi, veste
peste patru județe, a cerut o ulcică de vin, s-a așezat
și a luat ziarul în care era pictat chipul său și a zîmbit
sub ochii bunicului care a simțit cum îl strînge cămașa,
iar bandidul zîmbea mai departe, a terminat vinul,
a venit la tejghea, a pus un galben și i-a spus
să stea liniștit și să-și crească pruncii, că doar
nu pentru el coborîse prin păduri, peste dealuri,
apoi a ieșit cu pălăria trasă adînc peste ochi –
și s-a făcut noapte, apoi a fost iar dimineață.
Iar după războiul al doilea, în care n-a mai avut
de luptat și nici de primit decorații, a fost înălțat
la rang de chiabur și pus la dări fără număr –
se bucura că-i crescuseră cei trei fii și cele cinci fiice,
și iar s-a bucurat că-i lăsaseră rîndurile de viță
delavar sau delaware, cu boabele roz vineții
și parfumate de parcă strugurii ar fi fost culeși
direct din coasta blîndă a raiului, iar el nu-i
mai strivea niciodată în teascul cu vîrsta
întinsă de la un război mondial la altul, și
nu-i culegea, erau pradă păsărilor, trecătorilor,
iar de cîteva ori am cules și eu cîteva boabe
și simt și acum, chiar acum, parfumul intens
în cerul gurii de parcă am fost amprentat pe vecie –
și s-a lăsat noaptea, apoi s-a făcut iar dimineață.
Și cînd ieșeam ultima oară pe ușa salonului de spital,
s-a ridicat în capul oaselor și a strigat spre mama:
„Ano, băiatul acesta va ajunge un om mare!”
Așa a fost, am și acum un metru și optzeci și doi
de centimetri, sînt cu două degete mai înalt decît el…
14 – 15 Decembrie 2020, în Iași
De mă vei căuta
într-o zi
în gânduri
mă vei găsi
departe
nu atât de departe
când zorii uneori
din senin
aproape-s
fără suflare
Eli Gîlcescu
Astăzi, pentru majoritatea e o zi obișnuită, dar pentru unii o zi în care își pot atinge un țel. Pentru destui însă e o zi în care, deși știu că sunt în stare, se simt perdanți încă din start, și asta datorită piedicilor concurenților și nu valorii lor.
L-am întâlnit pe Dumnezeu; era singur şi îi era foame, şi îi era frig,
Oare devin un Arlechin?
Lucruri ciudate înconjoară cuvintele.
Un arlechin se așează pe zodie, devine crab şi
dispare.
Femeile strâng aburii trezirii lor în cutii,
aranjate după principii.
Cercul concentric face grimase dar nu poate
scăpa din perimetrul sau cotropit.
Din mine ţâşnesc fântâni cu susur echidistant,
apa lor îmbie curajul reflectat al corăbiilor de
hârtie efemeră.
Îţi scriu pentru că nu am alte gânduri sau
scamatorii de făcut.
Himerele devin durere şi pleacă, eu rămân singur
la oglindă, duşmănit de axiome.
Trecătorii merg pe muchia străzii agăţaţi de
realitate şi de teama de abject.
Sistemul dirijează trupul întâmplărilor. Şi nu,
nu la Marienbad te-am cunoscut dantelă şi feerie, trenuri trenuri spintecând
ecoul, îmi citeai din Dante fermecaţi de nepăsare, paradisurile cădeau ca
muştele lângă noi, ceaţa avea textură de steag bizantin, ascultăm paşii tăi în
nisip, în băltoace, emulsia fotografiilor se înfiora atinsă de buze, de atâta
nesperată frumuseţe, clipele ireversibile, noaptea se scutură ca un prunc şi
timpul se contractă în braţele tale, devenisem eu, invers, bătrân şi uitat.
un cărăbuș mutant
cu pleoape de țiței
te va privi cu indiferența unui director
cu gaze la stomac
crăcănat pe simeze
își rafinează nuanțele viitorului de sub preș
paleta întunecată a culorilor nedeclarate
tonurile grele ale câștigului
și ale crimei cu premeditare
peste al cărei sânge închegat calcă
în fiecare an
Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,
ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea
plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini
şi promisiuni?
Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,
cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:
nunta, botezul, înmormântare – tu, ţara mea,
tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri
şi, până la urmă, uitată de toţi
într-un manual
scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a
istoriei?
De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii
care te-au amăgit, care te-au smintit?
Tu, iubito, tu, patria mea
scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,
mă recunoşti?
Vin către tine, vorbesc despre tine
cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii
războaielor mondiale
care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,
cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de
morţi.
Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea.
patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?
De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă
cântată de cei vechi la ospeţe?
https://www.clujulcultural.ro/poemul-saptamanii-viii-iubita-mea-patria-mea-de-traian-t-cosovei/
.....................................................................
Umbre pe cer, norii ca o vorbire a nimănui
spre niciunde.
Mai zdrenţuit decât o scrisoare de pe front
sângele meu
îşi va ajunge într-o zi din urmă inima.
Cu ochii închişi, cu pumnii strânşi, cu genunchii
la gură,
într-o bună zi
voi privi lumea, o voi atinge mirat, o voi străbate
până departe!
Tânăr – mi-am dorit să văd piramidele – tânăr,
prin fereastra deschisă am văzut gardul de sârmă
al depozitului de cherestea.
Acolo e cald şi rumeguşul îşi aminteşte încă
urma paşilor tăi.
Acolo e frig şi paznicul vorbeşte uneori prin somn
despre vremuri mai bune.
Mai trist decât sunetul topoarelor,
mai vesel decât lama fierăstraielor, printre joagăre
mi s-a părut că văd şi eu fereastra ta aprinzându-se.
Lipit de şipcile parfumate
mi-am încălzit şi eu odată mâinile la flacăra părului tău.
Tu, care citeşti printre degete frazele curgătoare
ale norilor,
tu, care ai vrut să vezi piramidele printre degete –
cu ochii închişi, cu pumnii încleştaţi, cu genunchii
la gură,
adăposteşte-te în ceaţa lui caldă pentru o noapte,
rătăceşte-te în adâncul lui împietrit
măcar pentru o singură noapte!
Într-o bună zi depozitul de cherestea va arde.
Într-o bună zi viaţa mea se va înălţa luminând.
Traian T. Coșovei
