Umbra plopilor

Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând…

Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând…

De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subţire,
Alunecând, alunecând…

Dă-mi gura ta şi mă sărută,
Şi stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând…

Şi-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foşnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând…

Ion Horea

Numai aici, liniștea

Oră fără tine

Oră năruită-n văzduhuri. Oră

lăsând o urmă arsă pe cadrane,

peste nisipul umbrei mele stinsă,

ca luna peste caravane...

Oră sfâşiată de stele-n cădere,

oră goală de culori, ciutură spartă,

turn ameţit de ploi, rostogolite de lespezi,

pădure moartă!

... Când te întorci, ora se cuibăreşte

în ceasornicul de lemn, ca-ntr-o casă de ţară,

lumina se retrage-n petale,

iar stelele se înapoiază, într-o cădere spre cer,

lângă steaua polară...

Gheorghe Tomozei

Casa cu toamna

Niciodată n-am să mai vin în casa asta,
în care toate ungherele mă cunosc,
doar luna-mi va aduce reci eclipse
tăiate din varul pereților ei
în casele în care voi călători
Niciodată nu voi mai aștepta toamna
în odăile ale căror chei,
singure se potriveau cu somnul meu chinuit,
și-n care dezbrăcat de nume până la ochi,
adormeam vegheat de o singură frunză
ca de un semn stenografie al pădurii.
Acum plec și carnea mi se lipește de uși,
din case se pleacă mai greu ca din oameni,
și nu pot lua cu mine
cenușa timpului pe carc-o vor mătura,
locatari ai aerului din care cad neștiutorii,
nu pot lua mâinile ce m-au iubit.

Numai aici, liniștea 
Totul era rodit
de către un dulce anapoda: greierii
din propriile țipete se nășteau, din ierbi moarte
se iveau ierbi-pui,
iar merele ne ștergeau de pe buze cuvintele amare.
Niciodată n-am să mai caut casa asta, —
niciodată nu voi uita sticla geamurilor, umflată
de chipuri stratificate până la absurd,
aici nu voi mai iubi, nici nu voi mai fi tânăr.
În fiecare odaie trecând, aveam altă vârstă,
adolescent în cele cu oglinzi,
în cele cu sobe de porțelan, bătrân.
Pietrele astea fără mine vor muri,
fără mine va muri arama din clanța uții,
iar de candelabru se vor spânzura veverițe.

Pe punte de corabie sunt în toate casele,
neclătinat sunt aici. 
Pământul ne roade temeliile și trece cu morțile lui, prin mine, în cuvinte și toamna. 
Toamna rămâne și ea. 
Mi s-a luat mireasma ei, mi s-au luat gesturile solemne și somnoroase. 
Când nu e pasăre, aerul se lemnifică alb, tărâna crește pe noi când nu e frunză, 
Când nu e stea, neaua e trunchi de femeie. 
Treptele sparte uită repede, aici locurile toate nu fac decât să uite, pereții leapădă tot ce primesc. 
Uitarea roade memoria casei de care mă rup, din care scad. 
În casa asta nu mă întorc.

Gheorghe Tomozei

Liniște

Liniște...
Liniște...
peste tot numai liniște...

Mi-e atât de bine aici lângă liniște,
lângă cerul adus, încovoiat ca un ram
peste inima mea, când inimă n-am,
peste cântecul meu, când cântece n-am,
peste dragostea mea, când dragoste n-am,
la marginea lumii, când lume nu am...

Dominic Stanca

Și viața

Și viața care merge înainte

și fără tine, și fără tine, și fără tine

triumfătoare viață pe ruine,

pe oase și pe părul tău de lună,
pe ceea ce a fost şi nu e, 

pe ceea ce coboară, pe ce suie,

pe ceea ce nici nu știm dacă e,

pe ceea ce nici nu știm dacă a fost,

şi cu ce rost, şi cu ce rost, şi cu ce rost,

pe ceea ce ai vrea să întorci și nu se poate,
pe ceea ce-i aproape şi-i departe,
pe ceea ce desparte 

Eugen Jebeleanu

Tu

Numai cât te gândesc,

şi sângele dansează în jurul inimii,

numai cât te aud,

şi sângele se resfiră ca o harfă.

Poate nu ştii, poate n-ai să ştii,

dar mersul tău e-un alfabet copilăresc,

şi numai cu el îmi scriu poemele,

sub recele pojar al stelelor.

Numai cât surâzi,

şi dezleg alchimiile,

numai cât te gândesc,

şi-aud în lacul neliniştit al inimii
un foşnet: se desprimăvărează.

Mihu Dragomir

În pragul verii

...te rog să nu mai stai cu teamă
iubita mea de dinspre vis
iubiriIe sunt doar o vamă
a urmeIor ce s-au promis

ce dacă ne privim ca orbii
prin zbor înmiresmat de pIoi
în nopţi în care se pierd corbii
şi uneori ne pierdem noi

incerte păsări se tot roagă
uitând să zboare să rămână
măcar o eră umbra vagă
cu care ne pIimbăm de mână

prin parcuri care nu există
mi-e greu să cred că sus în rai
iubirea ta va fi mai tristă
ca un poet în Iuna mai

aşa că Iasă-mă tăcerii
în care încă mai exist
ce să vorbeşti în praguI verii
şi ce să taci în iaduI trist...

Mihai Măceș

Liniște

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii care au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

Lucian Blaga

Primăvara

A cunoaşte. A iubi.

Încă-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce-nseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit
cu rumoare şi ardoare
de albine rencarnate.

Înc-odată, iar şi iară
a iubi e primăvară.

Lucian Blaga

Pietrele

Pietrele pe care le aruncăm, le aud
cum cad prin ani, limpezi ca lumina zilei.
În vale, faptele clipei, descumpănite,
galopează, strigând din
vârf de copac în vârf de copac, dar amuţesc
în aerul mai rarefiat decât cel al prezentului, şi alunecă,
precum rândunicile, din vârf de munte
în vârf de munte, până ce
dau de platourile cele mai depărtate,
de la hotarul fiinţei. Acolo
toate acţiunile noastre,
limpezi ca lumina zilei,
se prăbuşesc nu în abis,
ci în noi înşine. 

Tomas Tranströmer

Traducerea Dan Shafran

Sonet CLXXXIII

Mereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-n neștire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Și încă nu-nțelegem că fără de iubire
Se vestejește Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul șubred să-și tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheață și-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine și m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând și ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.

Vasile Voiculescu

Știu de pe-acum ceasul în care... Nina Cassian

El cuprinse, dulce, sânul ei

El cuprinse, dulce, sânul ei,
greu, puternic, și-i răpuse gura
cu sărutul lui – iar lângă ei
arborii își prelungeau făptura
în amurgul limpede căzând,
în răcori de aur și de vânt...

Și își cunoscură-atunci dintâi
gustul și mireasma, și-și simțiră
de la creștet până la călcâi,
trupul, cum tresare și se miră.
Și apusu-i bântuia, plecând,
cu văpăi de aur și de vânt...

Și țipau și păsările-n cer.
Mâna ei îi pâlpâia pe umăr.
Sta în lume cuplul lor stingher
iar, în jur, perechi fără de număr – 
și-i împodobea pe rând, pe rând,
dragostea, cu aur și cu vânt...

Nina Cassian

Bucurie

Mă bucur să-mi umplu părul cu voi, frunze de toamnă,
să fug prin pădurea nebună, căzând și râzând, și să-mi zgârii
obrazul, în scoicile voastre scorțoase... Mă bucur să-mplânt
în toamna roșcată strigătul meu adânc, singuratic,
sub bolțile pline de aer uscat, de foșnet de vânt,
să fug, să cad și să râd pe pământul împodobit
de galbenul tău sărut cu o mie de buze, toamna!

Nina Cassian

Miracol

Și, înfrumusețat de dragoste, 
ai început să cânți... Alături stam, 
privindu-ți buzele sunătoare.
Era un cântec înflorit și pur, 
sonorizând lumina din pahare, 
tăind suave cercuri în văzduh
și argintându-mi rochia albastră.
Era un cântec foarte cunoscut, 
dar nou născut pe buza ta amară, 
încât m-a turburat nespus de mult, 

și-am plâns cu fruntea îngropată-n cântec.

Nina Cassian

Tandrețe

Iartă-mă că te iubesc dintr-odată 
Chiar dacă iubirea mea trebuie să le pară un vechi cântec
urechilor tale. 
Din ceasurile petrecute la umbra gesturilor tale 
Bând din gura ta parfumul surâsurilor 
Din nopţile în care trăiam legănat 
De indicibila graţie a paşilor tăi mereu pe fugă
Port blândeţea celor care acceptă cu multă melancolie
Şi îţi pot spune că marea mea pasiune pentru tine 
Nu are nici exasperarea lacrimilor nici fascinaţia promisiunilor 
Nici misterioasele cuvinte ce văluresc sufletul... 
E o odihnă, o miruire, o revărsare de mângâieri 
Şi ea te roagă doar să te odihneşti, calmă, foarte calmă 
Şi să laşi mâinile ardente ale nopţii să întâlnească fără fatalitate 
privirea extatică a aurorei. 

Vinicius de Moraes

Traducere de Dinu Flămând 

Miracol

Pe vremuri aveai un sărut de soare cu gust de iarbă,
acum miroşi a copil – după două naşteri
care te-au împăcat cu propria-ţi naştere,
dar
încă te mai vezi în casa bunicilor.

Cauţi în Tarot semnele unui viitor ce îşi ţine
trecutul în braţe,
ca un sinucigaş ajuns la marginea podului, cu piatra de gât,
dar ezitând să se arunce...

Şi întrezăreşti,
în clipa când laşitatea imploră o amânare
lumina indiferentă a zilei, miracolul ei monoton
care te salvează!

Dinu Flămând 

Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!“

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

Lucian Blaga

Izvorul nopții

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Lucian Blaga

Daniela Crăsnaru, autograf poetic

Scrisoare

Mai ţii minte ceva din tulburatul april?
Mai ştii alfabetul acelor frenetice zile?
Turnul în flăcări de unde săream amândoi
îţi mai joacă şi acum în pupile?
Ţii minte? Sângele tău se vindea bucuros
pe o monedă de aer, pe o frunză, pe o părere
ca să poţi auzi în mijlocul crângului,
pe cerul scorburei dulci, cum toarce îngerul miere.
Numele meu mai schimbă el echilibrul luminii?
Îţi mai lunecă-n sânge ca o corabie cu mirodenii din cer?
Te mai temi acum să nu mă strivească amurgul
sub o-nroşită petală de fier?
Mai poţi recompune în gând acel anotimp nepereche?
Îţi mai răneşte retina conturul lui aspru, febril?
Câte clipe, câţi ani. Şi vremea şi vremea...
Dar mai ţii minte ceva din tulburatul april?

Grămadă deschisă

Tu nu mă iubesţi.
Asta se vede cu ochiul liber
De la o poştă.
El face eforturi
să-şi amintească numele meu
măcar două vocale,
poate un e, poate un a.
Dumnealui se-ntreabă, desigur în gând
şi extrem de prudent,
dacă noi doi, vreodată, cândva.

Ce dragi îmi sunteţi cu toţii
aşa, la grămadă!
Ce pretexte superbe pentru istorii de dragoste
din care o-ntindeţi la timp
pe uşa din spate.
Ce lacrimi depun după-aceea
asupra totalului dumneavoastră valoric
ce însumează circa 0,014 carate!

Şi uite-aşa scriu eu
poezii de amor cu duiumul.
Uite-aşa torn râzând peste răni
Cenuşă şi sare.
Uite-aşa câştigaţi voi bătăliile toate
prin neprezentare.

* * *

Nu te mai pot aştepta
Nu mai am vreme.
Ca o desfrânată mă voi purta
Când vor veni
Cavalerii totali.
Somnul, abisul
Întunericul desăvârşit.
Ce curtezani pătimaşi
Vor fi ei. Fără egal.
Fără egal îmbrăţişările lor, amestec desăvârşit
De graţie şi ferocitate.

Febra

El mă cerceta de la o vreme
Noapte de noapte.
Atingea uşor izvoarele sângelui meu,
Mişca văzduhul
Doar cu o ridicare a pleoapei.
Eu îl priveam todeauna cu un nod de lacrimi în gât
Şi mă gândeam că trupul lui nu aparţine nici pământului,
Nici focului şi doamne, nici apei.
I-aş fi atins cu patimă tâmpla de abur
Şi pieptul şi coapsa, oh, da
Mai ales coapsa fierbinte –
Dacă nu ar fi tremurat fiecare fibră de spaimă
Că trupul lui are se mi se destrame în minte.
El venea astfel în fiece noapte.
Irişii lui topeau lucrurile din preajmă
Şi le făceau fluide şi cântătoare.

Carnea mea tristă simţea cum i se deschid
Porţi tot mai adânci,
Fiecare pentru o durere mai mare.

– Ia-mă cu tine, am mai avut puterea să strig.
– Ia-mă în braţe, până nu mi se destramă cu totul
Oasele frunţii, inima, ţeasta.
– Bine zise Îngerul, dar nu chiar acum
Adică nu în viaţa aceasta. 

Lacrimile

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare“.

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete – lacrimile.

Lucian Blaga  

Cântec de inimă albastră

Mai ştii cum te strigam pe-atunci
„icoană cu picioare lungi“

veneai pe râu sau râu erai

curgeai în mine până-n rai

cu limba preschimbată-n bici

vânam pe coapse iepuri mici

coseam prin pulpe fân mieriu

erai mireasmă eram viu.

Dar of of of desiş de ochi
Acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum
a scândurică de salcâm

pe când mânzeşte muşti din cai
mie ţărâna-mi spune hai,

mie ulcica-mi zice blid
iubire – măr rostogolit

Mircea Dinescu

UMBRA RÂULUI PE CER (antologie de poezie românească)

Mircea Florin Șandru

Cine

Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi
Să fim foarte atenți
Pe cine numim
Eu.
Că nu mai poți
Avea încredere oarbă
În nimeni.
Să fim atenți, mai ales,
Pe cine numim
Eu.

Îndesați cu genunchiul
Sub niște măști,
Atât de convenționale,
Râsul, plânsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi

Poate chiar reușim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.

Marin Sorescu