Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În
piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.
Se
spune că strămoşii care au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.
Atâta
linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine
ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?
Noi şi pământul
RăspundețiȘtergereAtâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul
şi suflă peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânărul său trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,
ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul nopţii o să piara dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi
cenuşa,
noi şi – pământul.
Lucian Blaga
Vară
RăspundețiȘtergereLa orizont - departe - fulgere fără de glas
zvâcnesc din când în când
ca nişte lungi picioare de păianjen - smulse
din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cântec de lăcuste.
În soare spicele îşi ţin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.
Lucian Blaga
Lumina
RăspundețiȘtergereLumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!“
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
Lucian Blaga
Iulian Boldea
RăspundețiȘtergere6 ore
Acum 57 de ani, în noaptea de 5 spre 6 mai 1961, se stingea, la Clinica Medicală I din Cluj, Lucian Blaga. Ultimii ani de viaţă au fost marcaţi de umilinţe şi privaţiuni, Blaga fiind tratat de autorităţile comuniste ca un "duşman al poporului". Într-un interviu, fiica poetului, Dorli Blaga, spunea: „Tata a murit ca scriitor interzis, scos din programa analitică a şcolilor şi universităţilor, din manuale, din bibliotecile publice".
În fotografie, Lucian Blaga, soţia sa, Cornelia (născută Brediceanu) şi Dorli Blaga, in 1934, la Pötzleinsdorf (Viena).
Iulian Boldea, Facebook
Lumina de ieri
RăspundețiȘtergereCaut, nu știu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălțărilor altădată!
Caut, nu știu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate și-nvinse.
Caut, nu știu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.
Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.
Lucian Blaga
Mai sunt oameni care mă iubesc. Lucian Blaga
RăspundețiȘtergerehttp://www.istorie-pe-scurt.ro/ultimele-clipe-din-viata-lui-lucian-blaga-peste-un-ceas-mor/
Noi, oamenii, noi am uitat.
RăspundețiȘtergereLucian Blaga din La curţile dorului (1938)