Numai aici, liniștea

Oră fără tine

Oră năruită-n văzduhuri. Oră

lăsând o urmă arsă pe cadrane,

peste nisipul umbrei mele stinsă,

ca luna peste caravane...

Oră sfâşiată de stele-n cădere,

oră goală de culori, ciutură spartă,

turn ameţit de ploi, rostogolite de lespezi,

pădure moartă!

... Când te întorci, ora se cuibăreşte

în ceasornicul de lemn, ca-ntr-o casă de ţară,

lumina se retrage-n petale,

iar stelele se înapoiază, într-o cădere spre cer,

lângă steaua polară...

Gheorghe Tomozei

Casa cu toamna

Niciodată n-am să mai vin în casa asta,
în care toate ungherele mă cunosc,
doar luna-mi va aduce reci eclipse
tăiate din varul pereților ei
în casele în care voi călători
Niciodată nu voi mai aștepta toamna
în odăile ale căror chei,
singure se potriveau cu somnul meu chinuit,
și-n care dezbrăcat de nume până la ochi,
adormeam vegheat de o singură frunză
ca de un semn stenografie al pădurii.
Acum plec și carnea mi se lipește de uși,
din case se pleacă mai greu ca din oameni,
și nu pot lua cu mine
cenușa timpului pe carc-o vor mătura,
locatari ai aerului din care cad neștiutorii,
nu pot lua mâinile ce m-au iubit.

Numai aici, liniștea 
Totul era rodit
de către un dulce anapoda: greierii
din propriile țipete se nășteau, din ierbi moarte
se iveau ierbi-pui,
iar merele ne ștergeau de pe buze cuvintele amare.
Niciodată n-am să mai caut casa asta, —
niciodată nu voi uita sticla geamurilor, umflată
de chipuri stratificate până la absurd,
aici nu voi mai iubi, nici nu voi mai fi tânăr.
În fiecare odaie trecând, aveam altă vârstă,
adolescent în cele cu oglinzi,
în cele cu sobe de porțelan, bătrân.
Pietrele astea fără mine vor muri,
fără mine va muri arama din clanța uții,
iar de candelabru se vor spânzura veverițe.

Pe punte de corabie sunt în toate casele,
neclătinat sunt aici. 
Pământul ne roade temeliile și trece cu morțile lui, prin mine, în cuvinte și toamna. 
Toamna rămâne și ea. 
Mi s-a luat mireasma ei, mi s-au luat gesturile solemne și somnoroase. 
Când nu e pasăre, aerul se lemnifică alb, tărâna crește pe noi când nu e frunză, 
Când nu e stea, neaua e trunchi de femeie. 
Treptele sparte uită repede, aici locurile toate nu fac decât să uite, pereții leapădă tot ce primesc. 
Uitarea roade memoria casei de care mă rup, din care scad. 
În casa asta nu mă întorc.

Gheorghe Tomozei