* * *

Te lupţi cu vise?
Te cerţi cu umbre?
Te mişti ca într-un somn adânc?
Timpul a trecut
Viaţa ţi s-a luat
Te-ai amărât cu fleacuri,
Eşti victima nesăbuinţei tale.

Frank Herbert

Îmi port pustiu prin noapte pasul

Îmi port pustiu prin noapte pasul meu
Pe drumul cu pietriș lucind la stele.
S-apleacă peste lume Dumnezeu
Și stau de vorbă stelele-ntre ele.

Solemn e cerul, minunat mereu!
Pământul doarme-n ceață azurie.
De ce mi-e sufletul atât de greu?
Aștept ceva? Păreri de rău să fie?

Păreri de rău? De ce? În van sunt toate!
Și de la viață ce-aș mai aștepta?
Vreau numai liniște și libertate.
S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!

Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!
Să dorm pe veci și totuși pieptul meu
Să fie încă plin de vlagă vie
Și să se-nalțe răsuflând mereu.

Și zi și noapte-auzul să-mi dezmierde
Un cântec de iubire lin și clar
Și să foșnească-ntr-una, veșnic verde,
Deasupra frunții mele un stejar.

Mihail Lermontov

Înțelegere

Las' gloata să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi,
Prejudecata omenească
S-arunce-n cale-ţi cu noroi.

Naintea idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc;
La fel cu tine, gândul nu mi-i
Nici s-o urăsc, nici s-o iubesc;

M-afund, făr' să le caut rostul,
În chefuri – nici voios, nici trist:
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.

Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii. Atâta tot!
Nu ne-om minţi noi niciodată
Nici alţii-a ne minţi nu pot.

În larma gloatei ne-ntâlnirăm,
O zi ca orice altă zi.
Fără de bucurii iubirăm,
Fără tristeţi ne-om despărţi.

Mihail Lermontov 

Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Pot scrie, de exemplu: „noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare“. 
Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.
M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?
Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.
Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.
O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.
Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.

Pablo Neruda

Manifest pentru numărul 79 care-mi țiuie-n urechi

Între avioane și trenuri 

Văd întrariparea voastră.

Tocmai acum vă gândiți 

La castitate, aripi și seri cu iasomie.

Vă aud pașii pe covorul persan din țară

Și numărul 79 îmi țiuie-n urechi.

Acum și aici, la orele 17,

Când buletinul de știri scrie începutul serii 

Chiar cu numărul 79, platformele electronice 

Înghit cuvintele scrise cu mâna. Căci mii de suflete 

Au intrat în pântecul pământului.

În piețe, pe loggii, neliniștea nu mai are nectar.

Crinii, păunii, luncile, gloria,

Toate își închid granița. Bunăvoința 

Se numește frontieră. Și prundul adoarme

Necălcat de nicio pasăre. Pentru voi și noi,

Petru și Pavel împing Biblia să nu se scufunde 

Pe câteva mile. Busuiocul și floarea de mirth,

Culorile roșu, galben și albastru limpezesc ceața. 

Ana Pop Sîrbu

Neliniște

Nu vin în seara-asta să-ţi birui trupul, fiară
În care-o gintă-şi mână păcatul, nici să-asmut
În pletele-ţi impure o patimă amară,
Plictisul incurabil ce-l vărs într-un sărut.

Cer patului tău somnul adânc şi fără umbre
Plutind sub remuşcarea cu pluş deconcertant,
Şi-n care guşti ecoul minciunii tale sumbre,
Tu care ştii ca morţii mai mult despre neant.

Căci Viciul, care-mi roade nobleţea din vechime,
Mi-a pus ca ţie semnul sterilităţii sale,
Ci-n timp ce sânu-ţi rece ascunde protector

O inimă neatinsă de colţii vreunei crime,
Eu fug sleit şi palid, gonit de giulgiuri pale,
Şi nu pot să dorm singur de spaimă că-am să mor.

Stephane Mallarme

Traducere Ştefan Augustin Doinaş

Vântul și zăpada

totul a durat

cât ne-am spus minciuni

când ne-am spus adevărul

se spulberă prietenia și dragostea.

rămase

un pământ ars

dar tu spuneai adevărul chiar și când mințeai

iar eu mințeam chiar și când spuneam adevărul

dintr-o experiență a zădărniciei

dintr-o zădărnicie a experienței

doi trecători

nedumeriți cu iubirea.

Ion Caraion

Fără titlu

Cercul Poeților Apăruți – Ștefan Șandru

Am rămas două trupuri 

Animate de inerția absurdului

Căci sufletele pereche nu se părăsesc 

Ci pleacă împreună în părăsire 

Din carne încerc să te renasc 

Ca să aibă cine-mi păzi singurătatea 

                 – Zadarnic –

Am rămas ultimul om care iubește 

Și neavând cui să-i întorc 

Mă ispășesc în propria-mi voluptate 

Ștefan Șandru

Poetului Necunoscut

Gogea's Blog

De Ziua Mondială a Scriitorului

Va fi duminică, va fi pace

şi nimeni nu se va mai putea întoarce

la sîmbătă, vineri sau joi.

  

Doar Poetul Necunoscut

ţintuit într-o filă de calendar

netipărită încă

se va mai zbate o clipă.

  

Apoi, va fi din nou duminică

nu ştiu dacă va mai fi pace

dar el se va zbate în continuare

prins

ca într-un ierbar-insectar

între filele acelui

calendar.

Şi încă o dată va fi duminică

şi în urmă: sîmbătă, vineri, joi…

Poetul, neobosit

va căuta o ieşire nescrisă

din calendarul

încă netipărit.

Vasile Gogea