Într-o clipă...

Fiecare dimineață își are șireturile ei. 
Cred că acesta este motivul pentru care finalul poemului este atât de puternic. 
Pentru că șireturile nu mai sunt doar șireturi. Devin ceea ce ne pregătește pentru ziua care începe. Pentru unii sunt pantofii de lucru, pentru alții bastonul, o cană de cafea, un semn al crucii, deschiderea unei ferestre, un caiet pe care îl așază pe masă. (Eli G.)

CPA – Dorin Popa

într-o clipă, parcă aș putea urca munții

în clipa următoare,

parcă zăresc cimitirul

și mă mir

că între cele două nu sunt ani,

nici luni,

nici măcar o zi,

doar o bătaie mai grăbită a inimii,

așa am fost de când mă știu

atât de puțin desparte puterea

de sfârșeală,

încrederea de teamă,

primăvara de frunza care cade

totuși, în fiecare dimineață,

îmi leg șireturile

ca un om

care încă nu știe

unde merge

Lumina Palmirei

 

și până la urmă ce cauți tu aici

C. P. A. – Gela Enea: și pînă la urmă ce cauți tu aici 

inima mea nu e mai mare decât inima altor femei

te va strânge din toate părțile

nici picioarele mele obișnuite cu drumuri scurte

nu te vor duce departe

sunt  tânără  în fotografii  vezi bine și  bătrână

în poeziile pe care le scriu

nu-mi țin minte anii de-asta trebuie să dau peste cititori

capabili de premoniții/ești tu  unul dintr-aceștia?

intuiești tu  unde stă pitită ziua pe care nu vreau să mi-o aduc aminte

 niciodată și cu toate astea

 îmi străpunge ca un burghiu trezirea din somn dar ziua

marilor revoluții

care m-au proiectat în cufărul cu vechituri

unde își ține ea stindardele/ cunoști  tu răspunsul?

 ce-ai  face încât  o pasăre umplută cu paie

 să mai poată zbura fără-a fi transformată în topcă

 pentru  identități efeminate  precum  ale  sfinților de pe tavane și pereți

gletuiți o dată la 100 de ani

ce-ai face  să plângă și ei așa cum plâng oamenii adevărați

topindu-se în sine?

sunt pregătită pentru marele da

sunt pregătită și pentru marele nu

două borne kilometrice între care se  consumă

tic-tacul /totuși

întrebarea din titlu mi-a intrat pe sub piele

s-a colorat în roșu s-a umflat

De prea multe ori

... și de fiecare dată când se tânguia

încet

ca suflarea unui vânt de vară

uneori

parcă ar avea atâtea de mărturisit

altor inimi

dimprejur

indiferent cât de mult timp a trecut

de când                                                             

în mijlocul iernii

mă apăra

de  acolo de unde e

n-aș putea spune cât...

poate atât cât trebuia

să trec peste orele de insomnie

mai mult sau mai puțin fatale

sau mai știi...

peste întunericul unui preludiu rămas

foarte mult timp în urmă

 

Eli Gîlcescu

Cum se îmblânzește o pasăre

Daniel Vorona 

:ascultă — toamna mănâncă oamenii de vii nimănui nu îi este frig între două fotografii — taci

.

— cu un pașaport în mână a venit la

mine și a plâns ca la un mormânt —

.

vând cruce albă la jumătate de preţ urlă femeia cu sutienul confiscat de

gardieni lovind cu nuiaua într-o

bicicletă

jerpelită vai de ea poartă la gât

o sticlă un ceas și o seceră iar în loc de mâini are două copite de capră

.

deschidem

pumnii — generația noastră a devenit proprietate a cancerului

deschidem pumnii — generația noastră a devenit proprietate a

cancerului

.

— în timp ce sculptorul ne arăta lumina și ne învăța cum se îmblânzește

o

pasăre care se prăbușește

în aer unul dintre noi a furat mireasa de pe scaun și am făcut-o roată —

.

iubim trupurile noastre pentru că noi

fără comision | iar

și iară | preaiubim

trupurile noastre și durerile de spate

.

(vorbim — pe curând — cu celălalt)

.

fantome

fantome

fantome

.

— eu sunt domnul care a

venit târziu să

bea cu Dumnezeul meu —

.

dar ea era sălbatică eram de lemn era un fluture înlăcrimat

eram o

umbră înfloritoare și mă închinam la ea cu mâna unui mort

.

taci — sângele mi se scurge din artere îl adun cu mătura și zidesc o inimă mare — ascultă

Tot îmi spun

Tot îmi spun: uită de tine,

Uită de tine, mai ales de tine.

Noaptea creşte alături de cuvinte

Şi alături de lucruri

Şi alături de numele lor.

Noaptea şi cuvintele cresc în pădure

Pădurea e plină de lumânări ca un templu

Sufletul meu se ridică din ele

Ca luna

Tot îmi spun: uită de tine,

Uită de tine, mai ales de tine,

La uşă cineva bate cu inima,

La uşă cineva bate cu inima...

 

Corneliu Antoniu

Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Pot scrie, de exemplu: „noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare“. 
Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.
M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?
Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.
Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.
O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.
Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.

Pablo Neruda

Discursul unei femei care își recunoaște imperfecțiunea

Îmi pierd încrederea, îmi pierd credința.
Îmi pierd identitatea, îmi pierd demnitatea.

Ce e demnitatea și unde o țineam?
Îmi pierd capul, îmi pierd vederea.

Ai dat tu citirea? Îmi pierd controlul,
îmi pierd aproapele și cunoștința.

Îmi pierd echilibrul, îmi pierd inima. Înghit
vitamine, minerale și alte suplimente naturale.

De unde vine bocănitul ăsta pe care îl ascult
noaptea? Nu te lua după mine. Îmi pierd memoria.

Aici, în Fundătura, mi-e bine. Sunt mai aproape
de tine. Ușa întredeschisă trasează pe perete un șnur

de lumină care pornește din tavan și mi se oprește
în creștet. Pune-mă la gât. Mă încălzesc imediat

în contact cu pielea. Nici n-o să știi că
mă ai. Eu sunt cea care sunt în ochii altora.

Diana Geacăr

inima aceea

Am încercat să evadez din dragostea ta

Dar nu am putut

Pentru că tu știi să iubești frumos

Nu doar așa…

Ai o inima de balenă

La balene inima creste întruna

Și tu ai o așa inimă

O inima mai mare decât tine însuti

Am tot încercat să fug

Dar nu am putut

Cineva mi a spus

Că am o sămânță mica în mine

Și tu ai plantat-o

Ai săpat în mine și ai pus-o acolo

Ai avut grija de ea

Mai era puțin și înmugurea

Dar tu ai ucis-o în cele din urmă

Între mine și speranță este așa:

Seara când gătesc în bucătărie

Aud cum trec mașini pe stradă

Farurile lor îmi luminează fața până când nu mai văd

Nu ești tu

Uneori e foarte frig seara

Tremur încercând să te zăresc

Ca într-un vis te văd parcă venind înspre mine…

Aștept întruna…

Nu mi-a rămas decât speranța

Că vei veni

Dacă pleci…

Am să îmi pierd și ultima speranță

Nu mă lăsa să pierd speranța asta

Octavian Dănilă

Să-ți aduci aminte

Să stai singur părăsit de zei şi de oameni
inima ta să asculte bocetul
indiferent al vântului care îngroapă
sărbătoarea verii într-un cimitir al nimănui

să-ţi aduci aminte că mama
ta cândva a avut un copil graţios
că azi e bătrân şi umblă pe căi uitate
să-ţi aduci aminte de lacrimile ei

să te mai întrebi o dată
ce sens au toate astea

dacă fulgerul de aur al iubitei
a căzut într-o ţară pustie

să-ţi aduci aminte
şi să nu poţi plânge

Dan Laurenţiu

Pentru – – .

Boschetele – în care, văd, în vis,

Jucăușe păsări cântătoare,

Sunt buzele tale – melodia ta

E urzită de buzele tale ușoare –

Iată – privirile tale duse

În Cerul inimii, cad atunci desolate,

De sus, pe spiritul meu funebru

Ca stelele pe un giulgiu-adunate –

Inima ta – inima ta! – mă deștept și suspin

Și iar dorm și visez pînă’n zorile clare

Adevăruri ce cu aur nu se pot cumpăra

Și relele de care el e’n stare.

Edgard Allan Poe

1829

Traducerea Emil Gulian

Vietate

Simt cum se răcește în mine inima.

Simt cum creierul îmi îngheață,
adio, maximă viață,
adio, viața mea minimă!

Simt cum se face fuior
de abur mâna mea scriitoare,
adio, ninsoare
adio, tu, nor!

Simt cum se dizolvă cuvintele
cum se dizolvă înțelesul lor
adio, vă zic tuturor
crucilor de pe mormintele

secundei acesteia, ultimă,
când încă te rog,
încă te rog,
uită-te, uită-mă!

Nichita Stănescu

Elegie

Când moartă-mi fi-va inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri înflorite,
Va rătăci uşoară suflarea mea în Fire,

Va străluci pe garduri în rouă înălbite.

Va flutura în noapte, în bruma cenuşie,
În bruma îndulcită de farmecul de lună,
În frăgezia rozei ce-n vânt corola-adie...
Pe zidul vechi ce plânge ea va domni stăpână.

Se va opri în locuri tăcute,-ntunecate,
La marginea căsuţei din satul adormit,
Va merge să mângâie mormintele tăcute
Cu inime micuţe ce viaţa n-au trăit.

Şi chinul meu să fie atuncea mângâiere,
Şi tinerii să-l simtă când vor pleca din sat,
Pe câmp, unde garoafe sălbatece-n tăcere
Vor legăna iubirea nestinsă de păcat.

Te vei gândi, tu, dragă, la-aceste lucruri poate,
Te vei gândi atuncea la ziua întristată,
Vei plânge, iar vei plânge cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sărutul va tremura deodată.

O, spune! Să ne spunem plecare fericită
Ca-n vremurile-acelea când pentru lungă cale
Se lutura batista pe faţa ofilită
Şi printre plopi... de-a lungul cărărilor din vale,

O, lasă-te întreagă-n durerea ta cuprinsă,
Obrazul plin de lacrimi usucă-l în blândeţe,
Plecându-l să se culce pe inima-mi aprinsă,
Surâde-mi ca atuncea când suntem în tristeţe.

Francis Jammes