Înstrăinare

Toți vechii prieteni s-au mutat în vile,

Doar mama stă în micul cartier

În casa ei cu amintiri umile

Având în loc de-acoperiș un cer.

Ea doarme într-un pat proptit pe stele

Și stelele-s picioarele de pat.

Trece stafia tinereții mele

Peste acoperișu-i înstelat.

Zice: Cum stai tu, iedule, departe?

Și nu-i mai vine somnul și-i târziu

În camera îngustă cît o carte

Scrisă de un poet, odată, viu.

Mai dorm acasă uneori când ninge

Răpus și ostenit ca un soldat

Dar vișinul din curte mă respinge

Și stelele sar toate de sub pat...

Mircea Micu

Pentru câtă iubire

Ce știu ei să pot îndura

vremuri perfide (major winter storm),

momente apocaliptice drumuri închise

în timp ce

dansau

de parcă m-ar trezi

atingerea unei liniști 

aproape 

fără vise și atât de cald să mă cuprindă

la fiecare tresărire,

înregistrând totul ca un seismograf

noaptea dintre ani

ca un suspin

acolo unde ursita păstrează

locurile acelea

lovite din străfunduri

pe ape – glasul sângelui

peste prag de lumini

cu fața în rugăciune

mă sărută mama

Eli Gîlcescu

Burlington, ian. 2023 

Poate nu ar fi trebuit să plouă azi

Ce știu ei să pot îndura

vremuri perfide (major winter storm),

momente apocaliptice drumuri închise

în timp ce

dansau

de parcă m-ar trezi

atingerea unei liniști netulburate

ca un suspin

acolo unde ursita păstrează

locurile acelea

lovite din străfunduri

pe ape – glasul sângelui

peste prag de lumini

cu fața în rugăciune

mă sărută mama

până la ziuă

Eli Gîlcescu

Să-ți aduci aminte

Să stai singur părăsit de zei şi de oameni
inima ta să asculte bocetul
indiferent al vântului care îngroapă
sărbătoarea verii într-un cimitir al nimănui

să-ţi aduci aminte că mama
ta cândva a avut un copil graţios
că azi e bătrân şi umblă pe căi uitate
să-ţi aduci aminte de lacrimile ei

să te mai întrebi o dată
ce sens au toate astea

dacă fulgerul de aur al iubitei
a căzut într-o ţară pustie

să-ţi aduci aminte
şi să nu poţi plânge

Dan Laurenţiu

Cântec târziu

Ionel Simota

· 

Ce crivăț, mamă, te-a ucis pe tine,
Ce frig mi s-a făcut până-n cuvânt,
Cum a bocit pământul în pământ
Și cum, prin ceruri, să te strig îmi vine...

Eu încă te mai caut prin unghere,
În iarna asta ce mi-a fost blestem
De-nfrigurarea ta mai mult mă tem
Și nu de moartea clipei efemere...

Mai lesne-aș fi murit din toate eu
Decât să văd cum te-a-nghițit pământul,
Iertarea ta să mi-o aducă vântul
În drumul ce-o să-l urci spre Dumnezeu...

Acum nu te mai dor atâtea-n trup
Și nu mai plângi, pe-ascuns, ca altă dată,
Oh, mama mea, ființă preacurată,
Cum aș putea din ceruri să te rup...

Dar s-a făcut tăcere peste sat
Și casa a încremenit de supărare,
Tu ai plecat, cumva, surâzătoare,
De parcă n-ai murit, ai înviat...