El în lume se gândește acum la un lucru
la care nu se mai gândește nimeni în lume;
se gândește intens, cu dăruire, cu durere, cu sufletul
sfâșiat de ghearele spaimei, cu sângele-aprins de-o dragoste
de
Altceva, cu gura uscată, neștiut de nimeni,
negândit de nimeni: și lucrul acela este.
Nu-l vezi, nu ți-l închipui, nu te poți sprijini de el,
și nici măcar nu i-ai putea bănui rostul: dar el este.
Fără semn este, curat ca arborele din sămânța
care nu va încolți niciodată; ca marele albuș
de dinainte de soare; ca apa visată de cel care
va muri de sete.
Lucru de gând, alcătuit
cu dreaptă migală, în zgomotul asurzitor al bâlciului,
lucru de adâncă tăcere, cumpănit cu grijă,
într-o taină limpede (cea mai limpede
poate), pecetluit
cu sigilii mereu schimbătoare, căci nu îngăduie semnul.
Vioara pură, îndelung meșteșugită,
din care nimeni nu va smulge vreodata un sunet.
Oglinda goală de chipuri.
Fruct pârguit de nimeni gustat, flacara
calmă a cărei căldură n-o va simți nimeni.
Trandafir cu ascunsă mireasmă.
Lucru în neștiutul căruia se răscumpără
făcutul și nefăcutul și desfăcutul;
și tot ceea ce cu vină sau fără vină încearcă să fie
și nu este decât deșertăciune sau goana după vânt
și pustiire de sine și orbire
și vorbire plină de moarte
și zădărnicie a bucuriei, zădărnicie a suferinței, plâns neplâns.
Soarele a căzut de mult.
Aici, singurele dimensiuni sunt întunericul, piatra și fierul.
E vuietul golului în urechi, vuietul tăcerii.
Neliniștea pietrelor ne cuprinde uneori.
Suntem în fundul întunericului și nu putem rosti niciun cuvânt – avem gura plină
de piatră.
Așteptăm ziua de
Luni, începutul timpului
(striviți de întuneric, de piatră, de fier,
avem dumnezeiasca nostalgie a genezei,
pentru noi fiecare săptămână ar fi
o repetare a genezei), așteptăm să treacă
această
Duminică,
veșnicia stearpă a gândului
care se rotește mereu
în greul nopții;
așteptăm ziua de
Luni cum visează orbii lumina,
cum își închipuie orbii chipul celor dragi,
pipăindu-l cu degetele;
așteptăm să treacă blestemul acestei odihne,
infernul acestei odihne,
tăcerea asurzitoare pe care-o străbatem
(peste fiecare gând se prăbușesc munți de tăcere).
„Dar această
Duminică nu se va sfârși niciodată”.
Și iată: toate umbrele sunt umbrele noastre,
și parcă am trece prin piatră, atât de greu ne mișcăm,
parcă am trece prin fier.
Totul e nesfârșit de greu în această spaimă.
Timpul de piatră, timpul de fier
ne apasă și totuși înaintăm, mereu aceiași,
în veșnicia acestui ceas.
Totul e aici, acum, înspăimântător de real,
nimic dincolo. întunericul e greu ca piatra, ca fierul.
Suntem copiii
Duminicii, aruncați
în noaptea pe care-o străbatem
așa cum străbate sângele somnul cuiva.
Aici ne iubim unii pe alții,
ne simțim fără cuvinte,
așteptăm ziua de
Luni, deschiderea întunericului,
marele vânt al dimineții rostogolind câmpii de aer,
văzduhuri deasupra trupului nostru,
așteptăm să treacă această
Duminică,
blestemul odihnei subterane în întuneric,
în piatră, în fier.
„Dar această
Duminica nu se va sfârși niciodată.”
Mâinile noastre visează: pietrele aspre
devin scoarța unor copaci foarte înalți
pe care, deși nu-i putem vedea, îi mângâiem în neștire,
Mâinile noastre visează: pietrele aspre devin mâinile iubitei, ale prietenului.
Mâinile noastre visează: pietrele aspre devin zidul casei vechi în care-am
copilărit sau bulgărul de pământ fărâmițat în vântul unei primăveri depărtate când
fata se risipea subțire printre frunze.
Dar e vuietul golului în urechi, vuietul tăcerii.
Dar neliniștea pietrelor ne cuprinde.
Dar suntem în fundul întunericului și nu putem rosti niciun cuvânt.
Dar avem gura plină de piatră.
Totul se răstoarnă în întuneric, în piatră, în fier, în greutatea înnebunitoare
a acestei lumi.
Cădem tot mai adânc, mai adânc.
Matei Călinescu
de Dylan Thomas
O străină veni
Să împartă cu mine odaia, neîntreagă la minte
O fată nebună ca păsările
Zăvorând noaptea porții cu brațul cu pana.
Strâmtorată-n patul labirintic
Ea amăgește casa nedeschisă cerurilor cu nori care pătrund,
Amăgindu-se că umblă prin odaia de groază
Nestingherită ca morții
Și cutreieră închipuitele oceane ale saloanelor de bărbați.
Veni posedată
Îngăduind amăgitoarea lumină prin peretele tare să treacă,
Posedată de ceruri
Și doarme în troaca îngustă și totuși umblă prin țărână
Și aiurează-n voie
Pe scândurile casei de nebuni roase de lacrimile mele fără de odihnă.
Și prins de lumină în brațele ei în sfârșit după-atâta amar
Putea-voi oare negreșit
Să-ndur viziunea dintâi care-a mistuit stelele.
Nu intra blând în acea noapte bună,
Bătrânețea ar trebui să ardă și să se delecteze la sfârșitul zilei;
Furie, furie împotriva morții luminii.
Deși oamenii înțelepți știu la sfârșitul lor că întunericul are dreptate,
Pentru că cuvintele lor nu scoseseră niciun fulger
Nu intra blând în acea noapte bună.
Oameni buni, ultimul val, plângând cât de strălucitor
Faptele lor fragile ar fi dansat într-un golf verde,
Furie, furie împotriva morții luminii.
Oameni sălbatici care au prins și au cântat soarele în zbor,
Și învață, prea târziu, l-au întristat pe drum,
Nu intra blând în acea noapte bună.
Oameni aproape de moarte, care văd cu o vedere orbitoare
Ochii orbi ar putea arde ca meteorii și ar putea fi gay,
Furie, furie împotriva morții luminii.
Și tu, tatăl meu, acolo pe înălțimea tristă,
Binecuvântează-mă acum cu lacrimile tale înverșunate,
Nu intra blând în acea noapte bună.
Furie, furie împotriva morții luminii.
Dylan Thomas
Ion Mureșan – autograf aniversar
Facerea lumii
Şi a fost seară.
Şi a fost dimineaţă.
Dar asta a fost demult.
Şi o singură dată.
Rugăciune
Luminează, Doamne, cu lumină
trupul sub lumină adunat
şarpe, rob la aur în ruină,
întru văzul Tău, nelimitat!
Luminează, Doamne, cu-ntuneric
ceasul zilei cel întunecat,
sufletul închis în semnul sferic,
întru văzul Tău, nelimitat!
Luminează, Doamne, luminează,
smulge-mi carnea negrului păcat,
Groapă oarbă în cuvânt mi-aşază,
întru văzul Tău, nelimitat!
Colind
Lumea se leagănă-n
leagănul cerului,
în faşă ne leagă nă-
praznicul gerului.
Gândul cel rău,
vaier şi plângeri
nu-ncap în aer
de-atâta îngeri.
În iesle am pus
culcuş toate cărţile,
căci steaua de sus
rescrie hărţile.
Gândul cel rău,
vaier şi plângeri
nu-ncap în aer
de-atâţia îngeri.
Scrisă ni-i viaţa,
Pruncu-i promis,
se-ntinde gheaţa
pe masa de scris.
Gândul cel rău,
vaier şi plângeri
nu-ncap în aer
de-atâţia îngeri.
e bine din când în când să te mai arăți la
față e bine din când în când să te mai vadă
lumea e bine din când în când să dai
impresia (chiar și stupidă) că trăiești
(de mult n-am mai scris o poezie despre
dragoste și tristețe vorbind de unul singur)
[tu nu vezi că până și cele mai
neînsemnate întâmplări sunt minuțios
programate după toate regulile haosului?
tu nu vezi că nu se mai vede nimic?]
de-atâtea ori m-am oprit din drum să-mi născocesc o biografie cât de cât
convenabilă
de-atâtea ori m-am străduit să cred că
eu chiar sunt eu și totodată să mă-mpac
cu această evidență tragic de banală
(atât de fierbinte a fost vara aceasta că
abia am putut-o vedea cum trece)
dar vine o zi în care nu mai ai cum s-o iei
de la capăt pentru că nu
mai
e
timp:
luminile orașului se-nnegresc (un
oraș părăsit prin care oamenii și mașinile
mai circulă doar în virtutea trecerii timpului)
o fată traversează cimitirul însoțită
întotdeauna de o vioară. spune c-o
urmărește moartea
și-n tot acest răstimp
examinează cu atenție
fotografiile căzute de pe un raft
în tot acest răstimp în care pe mine nu
mă mai interesează nimic
în care nu vreau să mă mai știe nimeni
(și) am o singură certitudine de
nezdruncinat aidoma petelor de sânge de
la cel mai recent epistaxis pe tricoul meu
alb:
aceea că atunci când va fi să fie îmi vor
stropi cadavrul c-un parfum de flori argintii
pentru-a părea cât mai cast cât mai fără
de vină cât mai prunc dalb ca laptele
ne-nceput
[când eram mic și plictisit de mine însumi
scrisesem pe-o carte specifică vârstei un
cuvânt ultrascurt plăpând nevinovat și
necunoscut ca și mine (de aceea nici nu
mi-l mai amintesc). o nevinovăție mai rece
ca frigul]
ca-ntr-o poveste spusă de păianjenii ce-au
supraviețuit copilăriei mele
căci rândurile mele constituie istoria
agoniilor mele
(din fuga trenului peisajul se vede chiar
ca-ntr-un tablou de van gogh)
o ceață compactă străjuiește deasupra
ținutului căruia nici măcar nu-i aparțin
(sunt atât de obosit încât abia de mă mai
suport:
ți-a venit vreodată să plângi de bucurie
că-ntr-o zi vei muri?)
„blue eyes crying in the rain”. ploaia ca
un ropot incontinent de aplauze gratuite
sau ca o-ntrebare: îmi dai voie să locuiesc
în trupul vieții mele?
pentru că întâmplările nu aleg pentru că ei
aceia nu pot auzi pentru că ei nu pot
înțelege ei vor doar să ne sape groapa în
propria-ne respirație în propriul sânge
bine-nțeles că personajele ce defilează
sub nasul nostru n-au niciun corespondent
în lumea reală bine-nțeles că tot ceea ce
vedeți e doar butaforie fără subiect fără
obiect fără
(ca și când cineva doar ar fi trecut pe-aici):
oameni de sticlă umbre de sticlă
(de-o vreme obișnuiesc să vorbesc singur
iar vremea asta durează de-o viață)
ar fi și asta o posibilă explicație pentru
faptul că timp de vreo douăzeci de ani am
lucrat la serviciul de salubritate [așa
numesc/ (pardon: numeam) eu presa].
degeaba: astăzi orașul meu (cel mai
frumos dintre toate orașele pământului)
trăznește a urină, excremente și alte dejecții
ceea ce uneori mă face să cred că poezia
e un fel de sosie a defunctei regine
elisabeta (personaj fictiv de altminteri și
ea), care s-a tratat de diverse boli tot cu
adrenocrom 666 (panaceul universal) și
i-au trecut toate (inclusiv viața)
am aproape șaizeci de ani (ocazie cu care
am aflat și eu că orașul meu are trei
bulevarde) și-abia acum devin un tânăr
furios
(oricât v-ați dori, un fluture nu va putea fi
niciodată-mpăiat)
de-o vreme obișnuiesc să vorbesc singur:
tu nu vezi că nu se mai vede nimic?
Voi împăia un nebun cu tâmplele lustruite în zori, și cu de‑a sila îi voi târî în trup un suflet pe care-l voi purta într-o cușcă de dumnezei ce-și cântă singuri în strună.
Voi
împăia un poet botezat în sârmă ghimpată și-l voi împinge în brațele unei
triste femei fără zestre - pentru ca inima să-i sune a gol.
Un
dumnezeu voi împăia, după cum mi-ați cerut, și îl voi apropia de pământ, sub
semnul uscat al cărnii, învățându-l să scuipe stăruitor împotriva vântului, și
apoi îl voi arunca pe scări, cu o coajă de pâine în mână, arătându-l dezbrăcat
lumii:
„Priviți-l la lumina lămpii
pe iubitorul de sisteme și armonii! Huiduiți-l! Zdreliți-i prin visele voastre
genunchii acestui om fără destin!
Ancelin Roseti
Îţi voi urma sfatul, bătrâne!...
Feerică este mâna prietenului la plecare.
În a frunzei matcă simetria este ucisă.
Virgină, viespea focarul străzii bastarde caută. Îl caut şi eu...
Urbea îşi impune a sa concentrare febrilă:
"În astă seară, unul pe celălalt, din icoane, sfinţii se răpesc ― cunoscute sunt făcătorilor de zei măruntaiele simfoniei.
Fatumul, spălându-şi coama în apa fluviului, gravează în fruntea rătăcitului lacrima papei!
Schimbătoare culori bat la uşa făgăduielii:
"Se întâmplă să afli al Vestalei cântec sfâşiat de pofte ― se întoarce tot timpul în ea. Aşa ne place să facem!"
Noaptea a năpădit portocalii, tabla de şah refuză paradoxurile lui Zenon din Eleea...
(Mă întreb: ce-o fi spunând Borges!?)
Al eterului flaut, râzând, desparte legile consolării: în floarea pe jumătate deschisă doarme sămânţa spiritului.
Sanctitatea mă dăruieşte Pergamentelor şi pântecelui matern. ...Şi aceasta e mult...
Ce mai...! Am cunoscut o haimana de poet.
Ancelin Roseti
La Mulți Ani și încă-o zi!
Ce bine-ar fi, ce bine-ar fi
ca viața noastră imperfectă
să fie la sfîrșit bisectă...
Cu încă-o zi în buzunar
viața n-ar fi un joc de zar:
o zi lumină dăruită
pentru o viață infinită.
