Adrenocrom 666

C. P. A. – George Nina Elian  

e bine din când în când să te mai arăți la
față e bine din când în când să te mai vadă
lumea e bine din când în când să dai
impresia (chiar și stupidă) că trăiești

(de mult n-am mai scris o poezie despre
dragoste și tristețe vorbind de unul singur)

[tu nu vezi că până și cele mai
neînsemnate întâmplări sunt minuțios
programate după toate regulile haosului?
tu nu vezi că nu se mai vede nimic?]

de-atâtea ori m-am oprit din drum să-mi născocesc o biografie cât de cât
convenabilă

de-atâtea ori m-am străduit să cred că
eu chiar sunt eu și totodată să mă-mpac
cu această evidență tragic de banală

(atât de fierbinte a fost vara aceasta că
abia am putut-o vedea cum trece) 

dar vine o zi în care nu mai ai cum s-o iei
de la capăt pentru că nu
mai
e
timp:

luminile orașului se-nnegresc (un
oraș părăsit prin care oamenii și mașinile
mai circulă doar în virtutea trecerii timpului)

o fată traversează cimitirul însoțită
întotdeauna de o vioară. spune c-o
urmărește moartea

și-n tot acest răstimp
examinează cu atenție
fotografiile căzute de pe un raft

în tot acest răstimp în care pe mine nu
mă mai interesează nimic
în care nu vreau să mă mai știe nimeni

(și) am o singură certitudine de
nezdruncinat aidoma petelor de sânge de
la cel mai recent epistaxis pe tricoul meu
alb:

aceea că atunci când va fi să fie îmi vor
stropi cadavrul c-un parfum de flori argintii
pentru-a părea cât mai cast cât mai fără
de vină cât mai prunc dalb ca laptele
ne-nceput

[când eram mic și plictisit de mine însumi
scrisesem pe-o carte specifică vârstei un
cuvânt ultrascurt plăpând nevinovat și
necunoscut ca și mine (de aceea nici nu
mi-l mai amintesc). o nevinovăție mai rece
ca frigul]

ca-ntr-o poveste spusă de păianjenii ce-au
supraviețuit copilăriei mele

căci rândurile mele constituie istoria
agoniilor mele

(din fuga trenului peisajul se vede chiar
ca-ntr-un tablou de van gogh) 

o ceață compactă străjuiește deasupra
ținutului căruia nici măcar nu-i aparțin 
(sunt atât de obosit încât abia de mă mai
suport:

ți-a venit vreodată să plângi de bucurie
că-ntr-o zi vei muri?)

„blue eyes crying in the rain”. ploaia ca
un ropot incontinent de aplauze gratuite

sau ca o-ntrebare: îmi dai voie să locuiesc
în trupul vieții mele?

pentru că întâmplările nu aleg pentru că ei
aceia nu pot auzi pentru că ei nu pot
înțelege ei vor doar să ne sape groapa în
propria-ne respirație în propriul sânge

bine-nțeles că personajele ce defilează
sub nasul nostru n-au niciun corespondent
în lumea reală bine-nțeles că tot ceea ce
vedeți e doar butaforie fără subiect fără
obiect fără

(ca și când cineva doar ar fi trecut pe-aici):

oameni de sticlă umbre de sticlă

(de-o vreme obișnuiesc să vorbesc singur
iar vremea asta durează de-o viață)

ar fi și asta o posibilă explicație pentru
faptul că timp de vreo douăzeci de ani am
lucrat la serviciul de salubritate [așa
numesc/ (pardon: numeam) eu presa].
degeaba: astăzi orașul meu (cel mai
frumos dintre toate orașele pământului)
trăznește a urină, excremente și alte dejecții

ceea ce uneori mă face să cred că poezia
e un fel de sosie a defunctei regine
elisabeta (personaj fictiv de altminteri și
ea), care s-a tratat de diverse boli tot cu
adrenocrom 666 (panaceul universal) și
i-au trecut toate (inclusiv viața)

am aproape șaizeci de ani (ocazie cu care
am aflat și eu că orașul meu are trei
bulevarde) și-abia acum devin un tânăr
furios

(oricât v-ați dori, un fluture nu va putea fi
niciodată-mpăiat)

de-o vreme obișnuiesc să vorbesc singur:
tu nu vezi că nu se mai vede nimic?