Duminica

Soarele a căzut de mult. 
Aici, singurele dimensiuni sunt întunericul, piatra și fierul.
E vuietul golului în urechi, vuietul tăcerii. 
Neliniștea pietrelor ne cuprinde uneori. 
Suntem în fundul întunericului și nu putem rosti niciun cuvânt – avem gura plină de piatră.

Așteptăm ziua de 
Luni, începutul timpului
(striviți de întuneric, de piatră, de fier,
avem dumnezeiasca nostalgie a genezei,
pentru noi fiecare săptămână ar fi
o repetare a genezei), așteptăm să treacă
această 
Duminică,
veșnicia stearpă a gândului
care se rotește mereu
în greul nopții;
așteptăm ziua de 
Luni cum visează orbii lumina,
cum își închipuie orbii chipul celor dragi,

pipăindu-l cu degetele;
așteptăm să treacă blestemul acestei odihne,
infernul acestei odihne,
tăcerea asurzitoare pe care-o străbatem
(peste fiecare gând se prăbușesc munți de tăcere).
„Dar această
Duminică nu se va sfârși niciodată”.
Și iată: toate umbrele sunt umbrele noastre,
și parcă am trece prin piatră, atât de greu ne mișcăm,
parcă am trece prin fier.
Totul e nesfârșit de greu în această spaimă.
Timpul de piatră, timpul de fier
ne apasă și totuși înaintăm, mereu aceiași,
în veșnicia acestui ceas.
Totul e aici, acum, înspăimântător de real,
nimic dincolo. întunericul e greu ca piatra, ca fierul.
Suntem copiii 
Duminicii, aruncați
în noaptea pe care-o străbatem
așa cum străbate sângele somnul cuiva.
Aici ne iubim unii pe alții,
ne simțim fără cuvinte,
așteptăm ziua de 
Luni, deschiderea întunericului,
marele vânt al dimineții rostogolind câmpii de aer,
văzduhuri deasupra trupului nostru,
așteptăm să treacă această 
Duminică,
blestemul odihnei subterane în întuneric,

în piatră, în fier.
„Dar această
Duminica nu se va sfârși niciodată.”
Mâinile noastre visează: pietrele aspre
devin scoarța unor copaci foarte înalți
pe care, deși nu-i putem vedea, îi mângâiem în neștire,
Mâinile noastre visează: pietrele aspre devin mâinile iubitei, ale prietenului.
Mâinile noastre visează: pietrele aspre devin zidul casei vechi în care-am copilărit sau bulgărul de pământ fărâmițat în vântul unei primăveri depărtate când fata se risipea subțire printre frunze.
Dar e vuietul golului în urechi, vuietul tăcerii.
Dar neliniștea pietrelor ne cuprinde.
Dar suntem în fundul întunericului și nu putem rosti niciun cuvânt.
Dar avem gura plină de piatră.
Totul se răstoarnă în întuneric, în piatră, în fier, în greutatea înnebunitoare a acestei lumi.
Cădem tot mai adânc, mai adânc.

Matei Călinescu